Poezie
O scurtă istorie a universului
2 min lectură·
Mediu
Tu stai ocrotită de brațele mele
cu o gravitație difuză
și tremuri odata cu ele
când me sperii c-o-ntrebare confuză:
“Ce-am fost noi înainte de noi doi?”
și-acum tu cu ochii tăi limpezi timpul și spațiul îndoi.
Zâmbesc tăcut cu-o undă de radiații incertă pe buze
și-ți spun: Îmi cer scuze
dar oamenii de știința chiar nu au răspuns
sau dacă există, el e atât de ascuns
de ochii noștri.
Tot ce știu e că trupurile noastre
înainte să creeze spațiul și timpul,
galaxii, stele și astre,
erau atât de dense încat singurul
cuvânt era “haos”!
Că orice gând vibra și creea miliarde de particule,
fără a se lega, fară a exista între ele
materia rațiunii noastre,
fără a fi albe, roșii, albastre,
totul fără de substanță, fără de timp,
totul avea în schimb
dimensiuni sinistre.
Tu nu știai că exiști,
eu nu știam că m-aș fi născut,
tu n-aveai ochii albaștri nici veseli, nici triști
iar eu n-aveam suflul acesta tăcut
al ființei.
Și-atunci, în nimic, ne-am cunoscut,
am inspirat în noi forța puternică a sufletelor,
timpul pentru puțin a tacut,
apoi au explodat dând naștere sutelor
miilor, infinitelor galaxii!
Și da! când privesc chipul tău
Îl privesc în ochi pe însuși Dumnezeu,
fiecare moment se-așterne atât de dens
încât într-un sens
fără a putea pune totul în vorbe
trăiesc mereu în centrul unei imense supernove!
*
Cu-n deget pe buze îmi faci semn să tac,
e foarte târziu și ai vrea să dansăm în neștire,
să lasăm materia sa ne intre in fire,
să sclipim orbitor, să te sarut si să fac
un Univers paralel.
Da!, îmi spui, înainte de noi era totul
și de-odată nimic;
eram alți giganți, era altul Universul
și-ntr-o clipă un punct așa mic,
când timpul mergea înapoi,
un zgomot difuz și absurd,
un strigăt surd
și-apoi Noi!
002247
0