Not to be

A sosit încă o dată vremea să ne înarmăm, să ne alegem conducătorii, e timpul să facem o nouă revoluție – pentru dreptul nostru de a nu ne naște. Ne vom ridica împotriva oricui mai are curajul să susțină, după atâtea milenii de existență umană conștientă, că dreptul de a alege începe la alungarea din uter sau că drepturile de autor ale vieții le revin exclusiv părinților. „Alege viața“ va rămâne o lozincă a unor vremuri demult apuse, a unor ființe cu rictusuri amare pictate pe chip, îndemnându-și semenii epuizați să nu renunțe la „darul cel mai de preț“, în timp ce ei, in gândul lor, ar da orice să-și poată elibera măcar o clipă sufletul de povara trupului nemilos. Îi văd pe toți cum se târăsc ca niște ologi, trăgând după ei imense pietre de moară care îi țintuiesc de lumea asta infectă, îndreptându-se zi de zi, hai! un pas, încă un pas, spre clipa izbăvirii de care nu pierd nici o ocazie să strige în gura mare că le e atât de frică. Și pe tot drumul acesta anevoios își bat joc unii de alții, se scuipă și se înjură, sar toți pe unul mai curajos și nu-l lasă să-și dezlege piatra de la picior, să nu cumva să ajungă vreunul înaintea lor de bună voie acolo. Un liric obișnuia să spună că dacă la naștere am fi conștienți cel puțin ca la vârsta adolescenței, probabil că pe la 5 ani sinuciderile ar fi un fapt obișnuit. După ce revoluția noastră va învinge, vom rezolva definitiv problema suferinței umane, fără sinucideri. Ea va dispărea încetul cu încetul, pe măsură ce nimeni nu va mai dori să afle cum e să ai luciditatea omului conștient că va muri. Morala nu e „pelicanul sau babița“, ci alta, la fel de profundă: to be or not to see.