Poezie
Cuvantul
2 min lectură·
Mediu
Ca si vantu-n lume, un vesnic hoinar,
Asa-i si poetul, om fara hotar...
Calator prin suflet, miscator ca apa
E poetu-n lume, iar lumea-i e groapa...
Stand sub stresini ude din uitari si lacrimi
Geniul se ascunde de-ale lumii patimi.
Coborand pe scara virtutii prea drepte
Sta cuvantul slobod al mintii-ntelepte.
In catuse negre si-n cuie batute
Mult ar vrea o foaie cu foc s-o sarute...
Sa patrunda-n suflet, tainic prin feresti
Si sa reinvie visele lumesti.
Dar cuvantul tace, caci e condamnat
La incatusare, la a fi uitat.
Un lung drum de patimi el strabate-n viata
Doar himere trista de haina-i se-agata
Si-i imbraca roba, si-i canta suspinul
In versuri obscure, cum crede strainul.
Astfel se cinsteste prea sfantul cuvant,
Cu foi galbejite de scrisul cel sfant...
Maracini si sange i s-au oferit
Cuvantului dulce ce a fost rostit
Caci gandirea voastra rece si inchisa
Nu poate pricepe vorba ce e zisa.
Nu stiti ce-i cuvantul, nici menirea-n lume
Unor versuri spuse, moarte sau antume!
Cautati de veacuri intelesul vietii
Pierdeti ceru-albastru, viu al tineretii...
Iar cand barba-i alba, ochiul obosit
Realizati ca-n viata nimic n-ati gasit!
Doar cuvantul trece, acum biet mosneag,
Sprijinit de slove, condus de-un toiag
Pe drumul dreptatii, lung si prafuit,
Pe care tot umbla de-a imbatranit...
Si catati in zare aer si lumina
Cand versuri de roua dupa voi suspina
Si va-ndreptati pasii spre drum nebatut
Cand cuvantu-asteapta de cand s-a nascut!
Taranduse-n tihna pe drumul cel vechi
Urla el cuvantul in cap si-n urechi.
De-or gasi ei calea spre-nchisoarea sa
Lumea cea desarta o vor reinvia...
Dar de nepasarea va domni in noapte,
Atunci pe vecie vor trai in soapte!
001533
0