Andreea Moldovan

Să mă duci la Paris să ne înșirăm clipele de azi noapte pe jos ca cerșetorii pe Champs Elysees Turnul Eiffel să se încline ca turnul din Pisa gentil dar periculos când tu îmi străpungi

poți să te crezi cine vrei și să întorci lumea cu susu-n jos îți faci râurile vene care pleacă din inima pâmântului până-n vârful stelelor traficul din mine se blochează și atât orașul

toată dragostea asta este doar în capul meu nu există o dragoste care să se cațere pe pereții unei  inimi răblăjite în felul ăsta să-și înfigă ghearele în pielea mea tatuând hieroglife vechi și

Să băltești în fragilitate țipând după putere e cel mai ieftin târg pe care îl poți face. Ni s-au rărit inimile ca un croșet uzat carnea de pe oase nu mai știu a cui e îmi pari atât de

Singura distanță care doare e cea din spatele tău ți-am rămas în urmă cum rămân castelele părăsite arta dintre noi s-a prăfuit singurele spații care contează sunt cele dintre gândurile

Trebuie să mă obișnuiesc cu gândul că lângă tine nu mai există vârstă Anii trec pe lângă noi ca vagoanele ruginite cu scârțâit asurzitor fără a-ți declanșa vreo dorință de a te urca în

mă trezesc cu visul agățat în realitate mă întorc în contemplație acolo totul era haotic, carnal și extravagant tu nu purtai timpul pe umeri așa cum eu nu mă purtam cum se cuvine erai așa cum

m-aș perinda pe 'ici pe 'colo de 'ici acolo dezbrăcată de viețile mele anterioare descălțată de toți pașii mei rămași în urmă ca pe scenă aș rămâne doar pe locul unde se scurge dragostea pe

și dacă m-ai lua de după mijloc și ai închide Pământul într-o cutie veche tăinuită lângă inima ta ai agăța-o, chicotind, de gâtul meu și dacă n-am avea chipul pe care îl avem ne-am îndrăgosti în

babe, sunt aici în gară și e un du-te vino trecutul pleacă, viitorul vine iar prezentul nu știe ce să facă trenurile care și-au deschis ușile cândva nu mă mai așteaptă nici tu, babe bagajele

hai cu mine să ne oglindim în ochii unui copil vreau să-ți arăt că există căsuțe care cresc din iubire, irațional să părăsim orasul ăsta rece de cristal în pădure să-ți fiu Albă ca Zăpada

aș putea spune că am o viață dacă iau piesă cu piesă din mine, de fapt eu, nu am nimic tu îmi umbli prin vene așa senin în halat moale și șlapi de casă se aude o liniște din pașii tăi învârți

M-ai găsit pe jos nu știu dacă a curs empatie prin venele tale atunci sau pur și simplu voiai să faci lumea (mea) mai bună!șopteai fiecărei bucăți din mine când o ridicai de zici că era bănuțul