de ce n-am plecat impreuna?

De ce? Puteam sa avem lumea intreaga la picioare atunci, la mare. Impreuna, deasupra tuturor!... Viata - dragoste adevarata.Prea indiferenti sau prea lasi sa luptam pentru ea ? Eu renunt. Asta mi-a cerut si ii indeplinesc dorinta. Renunt la viata, la mine, la ce credeam ca e al meu, la tot. Prea devreme, o sa ziceti. Dar eu vin si zic adevarul : am fost infranta cu toate armele ! Pentru o miime de secunda mi-a dat totul si am simtit viata si placerea de a trai cu si pentru un vis, placerea de a-mi da o sansa si de a ma salva...dar imediat s-a intors sa recupereze ce-a dat, si in plus. A luat totul si a devenit Mare. Speranta ? Moare in mine, si daca spun ca moare inseamna ca pierd si ultimul lucru pe care il mai aveam. Intr-o secunda am avut si am pierdut totul. « Misterioase sunt caile Domnului. ». Motiv ? Viata ma infrange, sunt depasita, am iubit prea mult pe unii si prea putin pe altii, sunt prea slaba, prea singura, prea sincera, prea sensibila, nu i-am apartinut niciodata si ii este usor pana si ei sa renunte la mine. Am strigat si nu m-a auzit nimeni... Sunt ipocrita si acum cu mine si cu voi,putinii care ajungeti sa cititi asa ceva, pentru ca asta e un strigat. Macar voi veti stii ca a exista un suflet care a trait odata, veti stii ca am fost pe aici. Adevaratul motiv ? Egoismul. Am vrut aproape totul pentru jumatate de eternitate, dar nu stiam ca asta tine exact o secunda. Un suflet a fost posedat, zdrobit si a plans, asa ca pleaca acum, lasand trupul de gheata. Nu va mirati si sa nu va fie mila, nu o sa fiu singura, multe suflete au plecat acolo. Pe lumea asta nu e loc pentru suflete, nu e loc pentru mine !