ANCA MARGARETA COSTACHE

Mă agăț de tine mamă, de iubirea rostogolită... Stelele azvârlite de tine luminează cămașa albastră. Semăn ecuații, printre cuvinte negăsite. Spăl cu lacrimi, trupul recompus. Inima mea, arsă de

Câteodată dezgrop trandafirii, cuțitele îmi pătrund în stomac, acolo unde a început totul. În ochii orbi adorm tăcuți fluturii. În suflet, spinii caută sare precum magii căutători de

-1- Ii aminteam ca arde focul in marul acela, jumatate zemos Imi raspundea albastru despre trupul lui, imbracat intr-o panza de apa. Am crezut ca e ceva de

Fluturii pedalează biciclete, își iau în zbor și visele. Gândacii fumează elegant, își înnoadă la gât demnitatea, în cravate albastre, frumos apretate. Respir frumusețea altora, sângele meu

Sa vorbim despre poeti, despre cum se nasc ei in ghemotoace de litere, Sa vorbim despre sangele

Iti insirui cuvinte si goliciunea dintilor din muzica patrata imi ingheata orice stangacie; in desfranarea cerului, numai lui – concertul cu tot felul de papagali, ca nulitatea

Aș putea să îmi imaginez trupul peste ocean sau în alt oraș, să mă transform într-o fotografie purtată de vânt. Aș putea să mă ridic, să plâng și să plec. Astăzi sunt un covor de frunze, toamna

plânge cămăruța amintirilor; sub tălpile noastre cerneala e verzuie... miroase a frunze negre și parcă bucata de pământ din mâinile tale nu plutește pe apă, dansează în hârtia tristă... Am

vizitam sângele netăiat; acum o lună aș fi putut să te sărut, nu mi-aș fi cusut pântecul în poeziile tale. Eram apă în mocirla cu litere înțepenite; mă dureau ochii de la atâta alcool și tu

semnez un cuvânt pe chipul încremenit în pânza de păianjen. viermii timpului dau târcoale trupului, deformează interiorul. lumina își murdărește voalul, în pragul nebuniei umbrele se

Acum câțiva ani aveam cenușă în ochi, mă plimbam în deșert și căutam înțelegere, nu apă... Nu îmi era sete, dar aș fi înghițit tot nisipul firbinte. Trupul meu căuta soarele, să-l vindece, să-i

capcana cu miros de flori e ascunsă în grădină, te duci cu sufletul, să prinzi fluturi și te trezești neputiincios, paralizat, în caniculă. prietenia cerului cere bir e secetă acolo, la

Ploaia dezbracă, nuditatea lemnului putred zâmbește ca singurătatea... Zidește haina neagră în trupul său de parcă vântul i-ar fi lăsat sufletul gol. pleacă pe