Anca Anghel Novac

călătoream pe umerii nopții goneam după clipa dintâi mă obseda o imagine inexactă și-mi doream tot felul de nimicuri precum eșarfe viu colorate mărgele și pietre de mare și dintr-o dată au

mă uimește foșnetul acestei imagini precum atunci când marea cu valuri îți vine și vii către ea și vine spre tine tot mai aproape tot mai dintâi și atunci închid ochii exist în planul unei

mușcam dintr-un fruct oranj inventam cercuri polare la capătul serii mă așteptai te scuturai de toate resturile zilei eu îmi priveam în permanentă botinele strângeam în pumni poezia

a iubi degetele lungi ale unui poem a istovi misterul răvășit al toamnei a te sărăci de mirare îmbogățind generos făptura suplă a zilei toate acestea au un sens deci nu mă judeca după

lucrurile adevărate sunt orbitoare se ridica în trepte ating un inefabil absolut farmecul tău are o vârstă frumusețea are o vârstă buzele mele poarta vârsta tăcerii și îți tac mereu și devin

cu tine și țipetele sunt frumoase deși nu prea le înțeleg sensul nu văd ce cauți acolo între cele două lumi una ucigând-o pe cealaltă trecutul cocoșat și prezentul dezgolit alergător precum

s-ar fi cuvenit o reinițiere a începutului de lume doar dragostea nu era un epifenomen nemaiîntâmplat am fost cuprinși de cecitate și ne-am lăsat irosiți mușcând din mărul interzis la

simpatia ca o percepție nudă de gânduri sentimentul că aparții unui anotimp care nu se desface dorința de a fi puțin mai departe în brațele lumii atunci când seara se lasă nu mai înțelegeam