seara

e multa singuratate cind ma intorc seara acasa cu un intreg spectacol in spate, spectacolul lumii, asumat in intregime de mine si incerc sa-mi amintesc de ce as putea sa ma leg strins tare sa nu cad din nou, sa nu cad din nou. unde oare si cind voi fi tot eu, intr-o seara si sa vin acasa fara viziunea drumului care se ingusteaza. sa fie acolo ceva de care sa ma prind, cu toata forta mea, cu toata forta mea, sa nu ma pierd in usuratatea fiintei de necrezut, in imponderabilitatea noptilor de pe strada salciilor. ma intreb atunci, aproape patetic, dar atit de adevarat, pe cine as putea sa sun din capatul asta de lume, pe cine sa pacalesc sa-i fie drag de mine? poate sint de ajuns citeva cuvinte, deschise pe cai noi catre fiinte noi, un semn ca a fost un gind spre mine, c-o fi de rau, c-o fi de bine… ce mi-s planurile lumii toate ca voi fi mare si de-a-ntregul in viata, ca ar trebui sa inteleg si sa deschei hainele clipelor ce trec, ca nu e bine ca sint mult plecata prin straini si rivnesc la ceva mare si frumos ca un ochi deschis la cer, cind sint copil, ce mi-i ca vad lumea in alt fel? nu vreau sa incep inca, nu vreau sa termin inca atita amar de vreme inconstienta si aproape…singura va sa ramina asa aproape… apoi ne vom distanta incet, fara sa credem in ce se intimpla si o vom lua atenti pe drumul nostru sa nu gresim cu vreun pas, si daca vom calca pe alaturi pentru ca ne-am uitat o clipa in urma sa ne vedem fara noi asa de grei de viata grea, vom tainui cu rusine in obraji momentul de gratie. si acum inca mai traiesc in gratie, in mana, in insule pierdute, in ziua de ieri pastrata mai cu jind decit cea de azi, in marcel si odette si leo si leone si dansuri de delfini… cam asa e acum, e marti si e penibil ca stau si scriu…