recunoștință

"Pentru dansul ei și al nopții, încearcă să construiești ceea ce nu ai putut vreodată" , îmi stăruia în minte. E atât mister în tine, Clara, că deseori când te privesc, îmi pari un fel de statuie vie, știi?! dintr-alea pe care le găseam pe podul Carol când traversam Vltava și ne opream la fiecare picior să privim apa. Era o bucurie să aruncăm câte o frunză pe o parte și să fugim repede pe partea cealaltă, să-i "prindem mersul". Veneau statui adevărate să ne ceară înțelegerea unui timp sau statui vii lângă care poposeam curioase, până o mână se mișca brusc, tăind liniștea. Tu ești o statuie vie, evident, fără soclu. Nici nu știu ce ar putea scrie acolo : Clara, regina nopților albastre sau Clara, poetul stelar, sau... De fapt, nici nu îmi pasă. Te cunosc îndeajuns ca să nu mă mai surprinzi. Posibil să îți răspund cu același dans, de noapte, coborât în papuci de stele ai unui infinit ce ne soarbe sporind până la dramă trecerea...