un fel de du-te vino

Poate deveni plictisitor să te naști pe ape, să vezi răsăritul cum ai trage o cortină la teatru, așteptând cuminte în lojă ca spectacolul să înceapă. Știi bine că nu ai plătit un bilet, dar vei plăti probabil tot ce ți s-a dat să trăiești, la rând, încercând să faci față provocărilor. Te deschizi în lumină luminii, o mirare se desprinde din chipul tău verde până înțelegi că totul este trecător, că totul este curgere, ca apa ce te ține în brațe sporind în ploi și urcând spre soare mai apoi pe aceeași scară unde îți așezi visurile, niciodată întregi, niciodată rotunde, poate un pic franjurate, un fel de lujeri lungi de nuferi ce-și proptesc rădăcina în adânc, dar ies bucuroși adulmecând aerul. Apoi îți dai seama că toate celelalte fac parte din decor, că tu n-ai decât să asculți piesa ori să ieși din sală, spre apus, ducând cu tine suflarea. Poate fi plictisitor, dar ți-aș spune că miracolul stă în puterea de a înflori alb, Clara, chiar dacă deseori ți se pare că nimic nu se întâmplă.