ana moise

dar nu te gândi că ar fi ideal dacă vrei să suferi trebuie să te gândesti mai întâi că n-a fost ușor pentru nimeni că te-ai născut și că ai vrut să crești ca să fii poet astea,spun ei,sunt

cerbul te-a privit i-am cerut să te răscumpere în schimbul unui permis de vânatoare anulat era unicul mod de a te viola încet ca pe o floare culeasă smulsă aproape când fluviile secau

sunt trupul propriului meu trup în uitare străin de trecerea mea o primăvară se strecoară în mine peste plaiul acestei inimi surde când vântul o alunga spre sine de fiecare dată și nu

lacrimile sunt semne dintr-o lume albă și puțină amestecată doar cu vină sau chiar și cu pământ dintr-o înserare fără urme. fără înaintare am rămas inăuntru cele care mă conduc sunt măști

călătorie pe poteci de frunze moarte cosmic avânt spre stele din carte. rămasă deschisă aproape încet s-o închid nu e greu dar ar fi desuet călătorie pe sub poteci de frunze moarte am

auzeam auzeam cum ne curge prin inimă acest fluviu și mă temeam să nu se răzbune pe noi depărtarea

nu pot să desenez trestii dar știu sigur că aș putea să desenez sentimente de trestii de ciori albe care se reduc din când în când la sugestii sau la un început de ființă cheală pentru

granița dintre un poem si restul vietii noastre ca un orizont strepezit de zboruri mâna care atinge indecisă între a mângâia și a ucide fum peste fumul ridicându-se din mistuirea