smuls de ritm

verde-albastru, gândul rupt;

oxidate așteptări lunecă-n adânc purtate:

ploi metalice tăioase, le scufundă dedesupt

iar din vânturi se preling un fel de șoapte, cânt sălbatic, dans străin, albastru-verde

nu mă aude - nu mă vede, nici surâsul nici tristețea, stranii pietre-mi ies din carne

prefăcându-mă-n ciudată, neștiută stâncă în locuri unde n-au fost munți nicicând...

verde-albastru, obsesiv, îmi inunda pân\' și umbra - nu știu care și nici cum

smulge cântecul mirării prealăsându-mă în praguri unde sunetul se naște din culoare - nebuniei

dând hotar

ce mai sper când spre amar și verde-albastru

minerala-mi încleștare, mă împinge-n nemurire astfel?

...cum pot porții da de știre că sunt om și nu sunt piatră,

sunt aici chiar de-s vremelnic, sunt așa , chiar și nedemn - cine imi facu tiparul

întrebați-lă pe el..!... neputința când mă fierbe, rup veșmântul lunii, ard, bezmetic fug

pun prostiei mele jug, ar apoi cu el tot cerul; nu pământu-mi stă în cale , ci un biet pietroi ce-n mine

își găsi culcuș și, vai, nu găsesc, nu , nici așa, drum în piatră, visului...

.............................................

liniștea din nou mă pierde

murmur crește , crește,... tunet, piatra-n formă de ureche dăltuită spre apus

din lumina albastru -verde mai ajunge ca o palidă amintire, din smintire nu rămân decât dorinți trunchiate, mai deșarte chiar, un pic, până se prelinge toată ca o dâră, în verde-albastru,