Ana Liliana Mihai

„Sunt inimi în cămășile de forță, aliniate pe coridorul alb?" Întreabă inima în mine, când am adus-o pentru un consult. „Da, sunt!" Îi spun și ea bătând în mine, pare să privească cu gândul

Mă lupt și azi cu dorul meu de tine Și-am venit la malul Mării Negre iar, Să-mi mai alin puțin focul din ruine, Aprinzând scânteia-n vechiul felinar. Luna argintie razele își lasă Peste întinderea

Dintr-o dată mă trezesc, Umblând prin noaptea rece și udă. Nepăsându-mi pe unde pășesc, Înfrunt singură realitatea crudă. Fără părinți, fără iubire, Doar eu, goală, pe marmura rece, Privesc

Solitară, într-o grădină plină de miresme, Pe umerii fragili îi atârnă un șal ușor, Acoperind cu țesătura fină, O frumusețe ca din basme. Cu ochi de un smarald mai frumos ca iarba, Dar care-și

Petale de cireș, suflă vântul, făcându-le vârtej, Mă împresoară în livada in care Sub raze blade de soare Visam cândva un basm cu o prințesă și un paj. Miresme dulci îmi poartă pașii Pe poteca

Te caut atât de mult în noapte, Sperând să te mai văd puțin. Caut atentă chiar și în șoapte, Să-ți mai aud glasul senin. Știu,soarele a apus Demult, pe cerul iubirii noastre, Dar în zadar mă

Sunt ca un nebun ce aleargă după iubire, Pe o tablă imensă de șah, Însă atunci când cred că o voi atinge Dispare că fata morgana, într-un vârtej de praf. Caut, cu disperare, un loc ferit, În

Se dă o luptă-n mine, Între două forțe mari, Ce până acum au fost ascunse bine Sub ape și ghețari. Și demoni și îngeri, Aleargă-n sufletul meu, acum făcut scrum Și aruncă în mine cu

O idee de titlu va rog!! Se aud în depărtare lupii urlând Și voci suferinde cerând ajutor, Pe când eu, plângând, Încerc să scap de frigul sfâșietor. E întuneric și totul în jur E rece ca la

Tropote de cai, Se aud în noaptea rece, Din strada cuprinsă de ploi, Pe unde o trăsură-n goană trece. Vremea de afară oglindește Ceea ce o biată fată gândește După ce inima i-a fost

Natura, ce până ieri era calmă, Acum tună, fulgeră și toarnă Peste oameni cu o mare Rea, rece și înspumată. Caută, parcă, să îmi aline durerea, Vărsându-mi furia prin ploi, Repară cu

E plin în jurul meu de oameni, Dar eu nu văd decât siluete violet, În timp ce un copil, cu obrajii mult prea galbeni, Trece strada ducând în brațe cutia unui vechi colet. Afară burnițează, cu

Închisă între cei patru pereți ai propriei mele minți, Lupt din greu să ies afară Pentru a-mi întări castelul de ceară Ce parcă stă suspendat deasupra unui foc. Eram atât de aproape de am reclădi

Ispita mea cu păr bălai de Mihai Ana Liliana Tu, ființă cu păr bălai și mătăsos, În urma ta răsar mărgăritare, Și cu glasul tău duios, Mă ispitești atât de tare. . Ochii tăi

Pe pat de iarba așezați, Dormind pe căpătâi de flori, Cu blândețe suntem deșteptați, De o lumină caldă în zori. Trilul cald al unor păsări cântătoare Ne poartă pe al iubirii portativ

Mă simt înconjurată, presată să cedez, Nu am decât două ieșiri, balconul sau ușa. Mă împinge spre margine, mă ajută să decolez, Dar îmi dau seama că nu e bine așa. Cu ultimele puteri străbat

Deși îmi doresc nespus de mult Să iubesc din nou cu toată ființa, Mă las răpusă de atâta suferință, Rămânând prinsă în trecut. Merg cu pași mărunți, Pe covorul de frunze moarte, Lăsând să îmi

Stau uneori și mă întreb Cum poți uita așa ușor Lacrimile și rănile ce încă dor... Te aud zilnic, plângându-te de el, Că nu îți dă atenție, că te calcă în picioare, Pentru prieteni, bani sau

Picaturi de ploaie, Amestecate cu sange, Cad peste inima mea, Ce inca mai plange, Incercand sa o spele de noroi. Lacrimi imi curg Pe obraji in nestire Si impreuna cu tunetul strig Dar

De atâta mers am obosit, Mă simt sleită de orice vlagă Și mă așez unde pământu-n aur Pare poleit, De lumina slabă A unui asfințit. Mă las purtată de adierea Ce mângâie copacul

Am început să aud voci, Copii strigând după ajutor, Fiindcă sunt loviți cu un bici De un individ cu un suflet îngrozitor. Deschid ochii dintr-o dată Și ceea ce văd îmi provoacă un șoc: Zăpada

Muzica sufletului meu        de Mihai Ana Liliana Dintr-o corabie cu toate pânzele în vânt,  M-ai frânt și ai lăsat doar o epavă tristă, Ce și acum, deși o doare, te poartă în gând, Chiar

Am crezut că e o legendă, Că e o poveste de speriat copii, Și ne-am lăsat în voia sorții Devorându-ne cu o poftă flămândă. Ne-am cufundat în apă ținându-ne suflarea Și cu buzele încătușate