Ana Liliana Mihai

Îmi cântă la geam privighetoarea, Însă urechea mea nu simte nimic, Îmi vine să urlu, să țip, Poate așa îmi voi auzi chemarea. Dar în zadar, Sunt imună la propria-mi durere Și oricât aș

E plin în jurul meu de oameni, Dar eu nu văd decât siluete violet, În timp ce un copil, cu obrajii mult prea galbeni, Trece strada ducând în brațe cutia unui vechi colet. Afară burnițează, cu

Natura, ce până ieri era calmă, Acum tună, fulgeră și toarnă Peste oameni cu o mare Rea, rece și înspumată. Caută, parcă, să îmi aline durerea, Vărsându-mi furia prin ploi, Repară cu

Tropote de cai, Se aud în noaptea rece, Din strada cuprinsă de ploi, Pe unde o trăsură-n goană trece. Vremea de afară oglindește Ceea ce o biată fată gândește După ce inima i-a fost

O idee de titlu va rog!! Se aud în depărtare lupii urlând Și voci suferinde cerând ajutor, Pe când eu, plângând, Încerc să scap de frigul sfâșietor. E întuneric și totul în jur E rece ca la