Albastru

Te-am găsit pe tine calm și blând, asupritor și rece, cald și dulce. Eu îmi pierdeam privirea-n ființa ta. Mi-ai luat ochii și i-ai scufundat în abisul necunoscutului tău, i-ai întors pe toate părție, i-ai stors de răutate, le-ai spălat orbirea. Nu știam că te iubesc, dar îți simt ființa ca fiind o parte din mine, partea mea de drept. Parcă mă născusem cu ea alături și-mi ținea de cald. Nu-nțeleg cum îmi seacă simțurile când ultima urmă a respirației tale pleacă timidă, nu înțeleg cum mâinile-mi te caută obraznice sau păru-mi încărunțește-ntr-o secundă. Și alerg după tine. Mă așteptai lângă tine, îmi știai locul. Aveai mâinile reci. Pasul grăbit te făcea să pari bătrân, dar te știam copil și nu-mi plăcea să cred că te iubesc. Eram înfrigurată și buzele mi se învinețiseră. M-ai sărutat ușor, dar ele nu-și pierduseră nuanța. Încă tremurau. N-aveam nevoie de pământ, ci de cer, căci îmi doream să-mi prezint alesul tuturor, să strig că sunt fericită, că nu-mi trebuie o casă pentru că am deja un adăpost stabil și pentru totdeauna, că brațele sale vor fi întotdeauna deajuns de largi și confortabile pentru mine, că știam că văzându-mă plângând are să-mi spună obraznic ''ai căzut și nu te-am prins?''. Îmi știam cugetul prins în gheara minții tale și visele mele-ți construiau regat. Mi-era frig și tremuram, dar nu de la răcoarea nopții, ci de la urma zâmbetului tău ce-și pierdea căldura călcând pe aer rece. Și simțeam că pluteam alături de tine, și timpul se-nălța sălbatic, și vântul tremura ca mine și eu te iubeam. Mă strângeam, mergând, la pieptul tău. Și voiam să-ți fur trupul, să îl împrumut pentru totdeauna, să-l încălzesc cu buzele mele vinete, să-l ascund de rău și frig, să-l ocrotesc de rău lumesc și să-l iubesc. Îți căutam ochii albaștri, niciodată nu i-am putut cuprinde-n întregime. Îmi căutam forma-n oglinda lor. Și privirea ta era caldă, îmi măcina ultimul strat de gheață de pe buze și eu tremuram. Dar eu știam că ai să mă prinzi dac-am să cad.