Copilul de fier

Cum țipă fluieru-n mine!... Nu vrei să-l oprești, dar nici nu-l asculți. Prin fire de carne trec zări din lumină, un întreg univers în două cuvinte, Dinții metalici, și ghearele, ochii, Totul e un negru agasant, insistent dureros, Ceasul absurd, timpul topit în spira calendarului, singură lumânarea într-o sală de sticlă își asumă lumină. Din pântecul mamei scrâșnește feroce copilul de fier, învârtindu-se orb, rodul iubirii e ură și scârbă, organic mort, răsucit și împins spre spre ieșire fără succes. Mamă-n travaliul sentimental, aberație cu gust verde de șarpe, mecanică naștere a greutăților ce-au fost și încă vor mai fi, copilul bătrân poartă pe spate harta Raiului făcută de un nebun; Să fi ieșit Anticristul din pântecul meu? Posibil, când în iubirea noastră iubesc numai eu.