Damnațiunea poetului

Prin toate restaurantele vizitate în peregrinările mele telurice, răsfoind prin lista de menu un singur fel de mîncare n-am reușit să aflu: supa de fantasme. De unde mi-am dat seama că cel mai puțin pretențios consumator al delicateselor ubigoiste este poetul. El se găsește mai rar decît absconsul fluid și e mai delincvent celest decît flămînzii boschetelor desfrunzite. Cu fruntea plină de cucuie încasate în coliziunea cu stelele, cel mai mare păcat al poetului este lipsa de timp pentru a-și găsi îngăduința de a fi iertat pentru ridicolul său: O nealiniere la drumurile bătute măr de pașii democrației ecumenice. În fața oamenilor obișnuiți să ceară prea mult de la lumea temporară, poetul congenital refuză preocuparea derizorie pentru exactitate, pentru lumea cifrelor de la 1 la 0. Lui îi convine un spațiu nongeometric și anumeric. Se transpune într-o monadă metempshihotică proiectată într-o imensă varietate de existențe funambulești. De aici își extrage nevoia de a înfia la casa lui pustie viscolul și adierea, leviatanul și mărul edenic, haosul și craiul nou selenar. El este blestem de neblestem, păcatul lui este să aștepte cu degetul întins să primească inelul de purpura de la pelicanul metafizic. Damnațiunea poetului ar fi: „Maestre, poftiți în cercul meu pătrat!\"