Cine suntem,iubire?
Eu cum mă voi numi când nu te voi mai putea săruta?
A început frigul cel apăsător al compromisului,
Furăm numai frânturi de clipe împărțite cu alții,
Respirăm greu și
Vin alte culori de fiecare dată,
Sunt mereu alta
Și iert;
Dar niciodată uitarea,
Niciodată alunecarea spre niciodată,
Veșnic ceea ce nimeni nu iartă,
Ceea ce nimeni nu știe curat,
Ceva-ul meu
Nu te mai iubesc!
Scurte licăriri de alte nevoi,
Prelungi și înțelepte vâsliri spre niciodată.
Voiam adevărul, l-am dorit
Cu speranță și rugi inventate,
L-am dorit cu suflarea
Întretăiată de
Să nu-mi spui de unde vii!
Lasă sufletul meu să creadă că ești o parte din mine,
O ramificație a alter ego-ului meu născut din femeie,
Deși cam intuiește bietul că ai plecat de acasă în ziua în
Este imposibil de murit în urma ta;
Nici măcar nu pot invoca inconsistența memoriei,
Jocul derizoriu al puterilor sau slaba tenacitate încrețită cu funigei,
Căci, tu, straja sufletului, ai
