Alina Emandi

Ascuns, Cu umbrele catedralelor Zdrobindu-mi umbra, Cu tipătul fluturilor Zdrobindu-mi tipătul, Si cântecului vândut de mine Trupului meu Îi ard cuvinte, Mă ard pe mine, ascuns, Cuvintelor.

Sunt femeie. Trupu-mi miroase a lut Si ochiul meu stâng A-ngenuncheat în mine, Ca-ntr-un clopot cu margini inegale. Sunt femeie, Copilul nenăscut al fiicei mele, Pe care-o port în cuvânt.

Deschid fereastra. Astept trei jumătăti de cer Să-mi osifice gândurile; E noaptea palidă de-atâtea suflete Care mă smulg, încet, spre voi, Iubitii mei cu aripi de sticlă. Deschid

În jurul meu E atâta lumină, Încât nu-mi amintesc Să fi fost vreodată Altfel Decât orb.

În amintirea noptii Culeg nori cu buzele. Sunt o bucată aspră de fum, Căreia călăii mei I-au pus desfrâul în lanturi. Ninge putred. A treisprezecea zodie. Dacă mai sunt...

Cineva îmi zgârie cu unghiile Peretii netencuiti ai memoriei. Noaptea cersindu-mi buzele. Aproape incest. Catedrale albe Ce-mi cresc peste carnea Grea de psalmi. Vântul ca un osuar

Mi-am smuls cu buzele, din trup O bucată de sânge, Si-am asezat-o blând Pe fundul mării, Ca să fiu sigură Că nu mă va putea ucide Nimeni, niciodată Până la capăt.

Nu stiu să cânt. M-am născut orb de fiecare floare, Numai tipătul râmelor Si al îngerilor Le mai pipăi din când în când. În fiecare noapte, Plânsul meu aspru E-ntâiul botez al zeilor.

Urc printr-o umbră, Cu tâmpla spartă între zodii Si cu tălpile goale, Pipăindu-mi sufletul Scris mărunt Pe un ciob de vers. Dar, Doamne, trupul meu E încă devreme !

Condamnată de fluturi să mă nasc, Învăt să-mi încep moartea În somn, Cu fiecare zi îngenunchind Tot mai aproape de cer.

Din pacea fluidă a clepsidrei, Secunda-si zămisleste propria religie, Conturând în cenusiul static Al nisipului Haosuri paralele.

Ascultă Cum, în zbuciumul lor Încremenit în timp, Statuile-si caută, ostenite, Forma geometrică a stâncii, Ca un refuz aproape lucid Al perfectiunii.

Nu, nu mai stiu... Anii biciuindu-mi trupul gol, Sau valul fosnind Asimetric ?

Mă strig de mai multe ori Pe nume, Si-nvăt să nu-mi răspund Decât prin ochiul umed De cuvinte, Neprihănit crescut Peste pleoape.

Privesc acesti muguri Ce-mi mângâie dureros oasele Crescute prin piele, Si mă întreb Oare în ce poem Mi-am pierdut virginitatea.

Mi-e liniste, Si din bratu-mi înghetat De nesomn Au început să picure spini: Ce toamnă Decupată în formă de poem Mă strecoară duios În mine...

Am învătat Să-mi ascult plânsul, Si totusi, îmbătrânesc Înaintea păsărilor...

M-am născut Dintr-o întelepciune primară, Pe care copacii N-au mai putut-o suporta.

Mâinile mele, Această întâmplare simplă, Despre care nu-mi aduc aminte Decât atunci când mă uit Pe mine...

Intind mainile. Am invatat sa citesc ploaia De la dreapta la stanga; Fiecare fir de nisip Batut in cuie Intre mana stanga Si glasu-mi ne-ntamplat mi-aduce aminte de diminetile in care m-am

Iti scriu cu anii-mi Logodind o toamna Ce nu va sa mai vina, Cu dintii-nclestati de ganduri Si de cer, Cu trupul istovit de sine insusi, Tarzie povara, Cu noaptea blestemandu-mi Sangele si

Iti ascult trupul adulmecand O toamna, Si pasarile pe care n-ai sa le ranesti Cu zborul tau Isi intorc tipatul in umbra mea, Ca o dulce tanguire. Esti aici, langa mine, Dar dorul

Am invatat, Incetul cu incetul, Sa-ti pipai pielea Dinauntru inafara, Acolo unde sfarsesti tu, Sa te simt odata cu vantul, Ploaia sau firul ierbii, Sa te caut Acolo unde inca nu te-am

Ce limpezi sunt copacii Care mor, Oglinditi in pielea ta Tristă, De căprioară, Si cit de departe ard Toamnelor In care mi-am legat, Cu disperarea albă A