Amintiri de la bunica

Îmi plăcea să rod falangele de găină din fiertura acră pe care o făcea bunică-mea. Spunea că-mi întărește dinții și c-or să crească mai puternici decât ai lui Dihor, câinele meu cu coada jucăușă și miros de pisică scăldată-n albia porcilor, care mă lingea pe bot cu limba-i udă și grunjoasă să-mi curețe bubele dulci. În aceste clipe de intimidate, căutam în stânga și-n dreapta cu ochi ageri să nu ne surprindă careva, apoi îi ridicam timidă și curioasă pielea subțire care-i acoperea colții, și-i vedeam mari și puternici, așa cum mă înștiințase bunica. Îi admiram cu stupoare, la fel cum îi admiram cerul negru al gurii crezând că a înghițit o porție de mămăligă fierbinte care cu siguranță că i-a părlit acoperișul limbii. Eram complicele lui la furatul păsărilor din coteț. Îmi plăcea să îl privesc alergând cu câte-o rață ciufulită între dinți sau vreo găină ce fâlfâia disperată din aripi. Sălta cu grație peste bolta gardurilor cu trupul lui blond ca părul meu inelat, nerăbdător să le sfâșie-n tăcere departe de ograda noastră, încât să nu lase urme care l-ar putea învinovăți. Astfel, sub protecția mea și cu stilul său elegant de a-și plimba coada țapănă-n aer, trecea drept un câine de treabă. Iar pentru păsările dispărute, bunica dădea vina pe vulpe și pe el îl punea să mă lingă pe bot fără a ști că bubele mele dulci îi serveau ca desert. Credea că așa mai hrănea și potaia, iar eu nu mai aveam a mă strecura la cușca lui cu ultima felie de dulceață de guturi împodobită cu brânză proaspătă de capră pe care Dihor o înfuleca într-o clipită, spre stupefacția mea, în timp ce eu aveam nevoie de tot timpul petrecut de bunică-mea împachetând plăpumile din odaia noastră. Făceam un calcul estimativ socotind imaginar feliile pe care le-ar putea mânca pocitania mea dragă în tot acest timp. Nu știam a număra mai mult de zece și îl făcui pe loc eroul meu la-nghițituri. Era cel mai simpatic prieten căci nu mai aveam nici unul care să dea din coadă și să m-alerge prin tot satul cu limba atârnându-i p-afară. Nici măcar nu îi arăta bunicii ce blagoslovenie făceam eu când îmi despuiam popoul în vița de vie, după o masă copioasă. Mai mult decât atât, folosindu-se de labele de dinapoi, astupa el însuși tortulețul cu moț, fără crize de isterie. Eu mă simțeam curată și salvată de rușinea ce-aveam a o îndura dacă bunică mea pricepută descoperea peste două zile tortulețul meu expirat, chiar și fără cercetări arheologice. Din când în când, Dihor mai dispărea de-acasă pentru câteva răsărituri de soare la rând, pierdut în diverse lupte câinești, in timp ce eu îl așteptam ca pe un soldat întors de pe front. Îmi pregăteam săpunul de pelin și apa încălzită în soare să-i înfrumusețez rănile cu care se fălea pe la toate cunoștințele ca un veteran povestind întâmplările sale în fața norodului; apoi îl susțineam în furatul găinii preferate pe care eram convinsă c-o merită. În timp ce bunicii i se spuzeau buzele blestemând vulpea, Dihor dormea tolănit pe prispă scărpinându-și blana de câte vreo căpușă care nu-l lăsa să-și facă siesta. Dormeam unul lângă celălalt, ca doi iubiți care nu și-au mărturisit niciodată dragostea în cuvinte și nu au pus accent pe zile de sărbători petrecute-mpreună, prefrând a se bucura în tihnă și odihnă de prezența celuilalt.