Ce-a mai rămas din satul vesel

Lunca. Tăcută ca pelicula imaginativă a unei povești. Și tristă. Ca amintirea unei copilării. Scăldată de ultimele raze de soare, ca într-un vis apocaliptic. Casele – statice. Pierdute parcă-n eterna neclintire. Adăpostind în general, suflete chinuite în trupuri schingiuite și roase de boală. Un lătrat anemic se pierde în depărtare. Apoi încă unul. Și încă unul. Până ce ecouri slabe par înghițite de adâncul pământului. Un iz de fiertura vine o dată cu adierea descurajată a vântului. Doar siluetele copacilor tineri, dar uscați, par a te trezi la realitate, prin puterea adevărului lor.