Poezie
Copilă în templu
25 mai 06
2 min lectură·
Mediu
Am îndrăznit să-Þi privesc măreția
pe o cruce mare de dureri. Și-am plâns.
În brațele mari, brăzdate, Îți las destinul meu
și cad încet;
deasupra mea stau îngeri de lumină
cântând în jurul crucii mari de lemn.
Știu că-n iubirea Ta n-am cum să pier.
Pășesc încet, dar fără teamă –
și caut pe pereții lați, înalți, urme de zâmbete încrustate,
mâini calde și cuvântul Tău...
Mă-nbrățișezi, Tu, Tată,
pe mine, statuie atinsă de unicul ei Sculptor
- doar buzele-mi sunt roșii de prea multă durere –
și-apare lumina în ochii mei, ca o sclipire regăsită
căci sunt a Ta, căci sunt iubită...
Alt pas, în dreapta,
stau ochi senini de fericire albă ai Celei care lacrimă durere
și mângâiere,
Ea – iubirea ce șterge obrazul de orice vânt prea rece sau prea dur.
Tu, Mamă, fă haină statuii Sculptorului meu
și fă-o lungă, albă, ca și-a ta, și-atât de lucitore,
încât doar inimile ce te poartă adânc s-o vadă,
s-o admire, s-ajungă până la ea.
Frumos se-nalță turnurile-n depărtare
cu dor mă cheamă liniștea și glasul catedralei;
să mă întorc?... Eu,
copilă, în haina Mamei, pe brațele Tatălui,
încotro s-o iau, încotro e lumea?
Am plâns pentru că nu te-am iubit destul. Ca să-Þi cer iertare
că Te-am răstignit și eu.
002.462
0