Noul anotimp

În palmele făcute căuș pun primele șoapte calde pentru noul anotimp din mine ce mă găsește uitată în cadrul meu de lemn prețios. Încerc să mă conving că trebuie să mă zbat iar pentru a găsi lumina chiar dacă știu că e mai puțină și mai rară de cum am lăsat-o, să mă imaginez pe dealurile mele verzi, cu gust de mure în gură, strigând că viața merită trăită... Frumos... Mă întorc însă la mâinile reci ce tremură la atingerea firului de lalea, la ochii adânciți în orbite după atâtea căutări, la neputința formelor de a dovedi suveranitatea fondului. Mă surprind blestemând ruina pe care am provocat-o în mine cu bună știință, ca mai apoi să râd ... la ce folos. Și mă fac că uit iar acel semn mare de întrebare pe care am omis să-l învăț și care acum îmi complică viața. La ce folos...