Poezie
Lavinia
1 min lectură·
Mediu
Iubește izbește, se-ncinge;
Se-ntoarce statornică, se stinge,
Ridică brațe spre cer, și plânge,
Se-nchină printre lacrimi, și-nvinge.
Zâmbește cerește, se-ntinde;
Și-apropie genunchii, se-aprinde,
În goana unui zâmbet, desprinde,
Și-un soare între pomeți, cuprinde.
Cuprinde. În brațe ea mă cuprinde plângând;
Sub tâmple ea crește-n sfințenie cântând,
Și cerul se-ncheagă în ochii ei visând
un pământ îmbrățișat de lacrimi, strigând:
nu uită, nu vinde, nu șterge, nu moare;
nu-ntunecă, nu vine, nu crește, nu doare,
nu bate, nu-ncearcă, nu seacă-n rumoare,
nu-ntrece, nu scapă, nu cade-n ardoare.
Ea cu fața plecată se reazămă-n zare;
În ochii ei zace-o necunoscută mare,
Cu valuri și clipe în rece-aniversare.
În minte printre gânduri vântu-i de candoare
și toți-s aruncați sub o falsă onoare,
când lacrimile-i curse prind raze de soare.
Rostește, șoptește, privind înainte;
Între buzele ei devin, cuvinte,
Și freamătul coastelor ei îmi șuieră-n minte
cu vântul vorbelor vopsite-n cuvinte.
Citește, mărginește, paloarea-mi dintre vorbe;
Culege nemiloasă clipitele spre care urcă,
Și-n ochii prăbușiți suflă cânturi oarbe
dar cuprinderea mea, în cioburi o aruncă.
Lovește unduiește, tărâmul din cămașă;
Și tremurul sumbru îl toarnă-n nemurire,
La masa îngropării mele se face făptașă
și bea din mine pacea, în cioburi de-amintire.
003221
0