Am învins...

Lumina ochilor am învins-o

când credeam că nu mai e speranță

în vocea privirii mele

Am lăsat-o să cadă însă fără a ajunge

să vibreze pe pământ

clipirea cea fără de uitare

Când oamenii care intră

în viața mea neinvitați uită de ieșiri

pe care ei le cred doar intrări

Îi privesc cu uimire și indignare

cum calcă pe covorul sentimentelor și ideilor mele

– își fac preș din ele fără jenă

Fără să mă întrebe – își șterg tălpile

din care se împrăștie noroiul în care frustrările și penibilul s-au uscat deja

Umele prafului împrăștiat

de pașii lor tulburi, împiedicați și târșiți

îmi intră în ochii și mă ustură – lăcrimez

Vizor nu este în ușa ce desparte lumea mea de a lor

ca ei să nu aibă cum privi

în adâncul sufletului meu

Expirată frază de – ochii, ferestre ale sufletului – mincinoasă, ireală, neadevarată – oare?

Violenți sunt, cu mișcări bruște

care îmi deranjează firea și mersul domol al trăirilor mele

Îmi pun capul pe pernă – ochii mi-i închid

să nu mai văd năvala invadatorilor fără scrupule

Și totuși las privirea

să treacă de ei, prin ei, dincolo de ei,

și atunci, așa cum am învins lumina ochilor,

îi înving și pe ei... privind lumina.