Ironie

simt sângele cum mi se prelinge printre degete

și adoarme pe mine impersonal / rece

îl scutur simțindu-i spuma, îl adun singură într-o bucată de cretă neagră și desenez șotronul pe fața soarelui - ironie

e rândul meu acum sa arunc piatra– dincolo de zid – dincolo de păsări – dincolo de spectacol

pentru ce?

pentru nimic ... nici pentru prăjituri, nici pentru cuvinte calde, nici pentru lumânările de pe tort.

și nu vreau. pur și simplu nu vreau ca buzele mele să mai aibă propriul zâmbet – chiar dacă ele nu sunt vinovate

însă e rândul lor să simtă refacerea și reîmprăștierea sângelui – fărâmițat și rămas în timp

cernut peste costume îngrozitor de apretate și mute din care algele curg îmbrățișate

la ceas de taină

în prefață se râșnește sfârșitul - dar fără colțuri, fără adâncuri mature

care să se amâne iar și iar, numai la prima vedere