Să moară spectacolul!

Lăsând la o parte lumina,

am găsit abisuri în stilouri fără cerneală.

Stau aliniate pe scena inertă a teatrului,

iar din sală se sparg aplauze ce fac sa vibreze penițele uscate.

Din cortina prăfuită se desprind molii

fără viață

și cad de-a valma împreună cu scame din deznodământul implacabil și perforat de timp și noapte -

noaptea candelabrelor fărâmițate de întuneric.

Sânge cu nuanțe irizante

izvorăște

fără oprire dintr-un pocal răsturnat pe podeaua machiată excesiv de serile care se jucau cu casa plină -

și gâlgâie printre scânduri crăpate de tălpile goale ale actorilor.

Cu falangele încleștate de frig,

ei și-au jucat cu trac ultimul rol,

tremurând în brațele fobiilor.

Hainele goale ale spectatorilor își dau coate

să-și facă loc, să se așeze cât mai comod în scaunele cu forme frigide -

forme ce se învârt pe loc, prinse într-un carusel al rândurilor numerotate.

Amorțeala picură din tavan printre șuvițe de păr despletite,

inegale în coloritul lor sfâșiat de curent

Ecoul aplauzelor răsucește nisipul din sala-clepsidră.

Timpul cade contorsionat în obscuritate

și dispare absorbit de gurile seci ale actorilor

imortalizați de pliante împrăștiate printre scaune.

Pe oglinzi mate, liniștea se prelinge,

lăsând riduri adânci oglinzilor.

La finalul spectacolului, tăcerea se ridică-n picioare.