Poezie
Alice
2 min lectură·
Mediu
Un cer albastru…Soare-n răsărit
O poieniță, munte și-un izvor…
Frumoasa mea, din flori și-a împletit
Cel mai frumos din lume lănțișor...
Privesc uimit la chipul ei ales
Si totusi imposibil de descris…
Abia mai târziu am inteles:
E …Tara cu minuni si ea… Alice !
Amurg pe apă… Pod întunecat,
Toamna ploioasă,ceață si noroi…
De balustrada veche rezemat,
Priveste-un om prin viață înapoi…
De luni de zile n-are nici un semn
Si gata-i să se-arunce in abis,
Dar la adus la viață un îndemn
Si-o mâna-ntinsa, mâna ei… Alice !
In munte sus, un pui… E speriat…
Un pui de căprioară grav rănit,
Picioru-i rupt, un lup l-a alergat;
Pe mușchiul moale iată-l adormit…
Din somnul lung, profund, istovitor
S-a speriat când ochii i-a deschis,
Îl mângâia o mână la picior
Chiar lângă rană, mâna ei… Alice!
Cu harta-n mână ,grav si gânditor
Jules Verne descrie alte intâmplări
Cu vise noi, idei din viitor,
Cu salt spre lună sau adânc în mări…
Dar, deodată, iată-l s-a oprit
Si pleacă de la masa lui de scris
I s-a părut, prin geam că a zărit
Un chip ales… Chiar chipul ei… Alice!
Dezbateri lungi… Urmează-a se vedea
Că dintre toate cele pământești,
Cea mai frumoasă fată este ea
Și cum poți cel mai bine s-o numesti?
Și nume după nume, valuri vin
Și se găsi-n final cuvântul ,, mis’’
Dar singura ce-l merită din plin,
Acum si peste ani e tot... Alice!
Inchei aici povestea mea dintâi,
Dar mai rămân o mie cel putin…
Și nu pleca…O clipă mai rămâi
In lumea ta oricum nu pot să vin…
Hotarul ei, eu n-aș putea să-l trec
Dar mă voi bucura de câte-un vis,
În care alături clipe dulci petrec,
Căci tu rămâi in lumea ta…Alice!
00995
0