Alexandru Ion Furculita

I-am interzis inimii să mai bată și-am scurs tot sângele din mine, să nu mai umble pe străzi beată, împinsă de porniri canine. Să nu mai vâneze ca un cerșetor umbrele și conduri de dame, să

Să o întreb sau totuși să n-o întreb? De-acel gând cântat din flaut? De-acel dans pe piei de cerb, Sub care pietrele fecioria-și pierd Și zânele se fac că n-aud. A fost chiar nevoie să o

O știam numai eu. Sau cel puțin ea mă știa numai pe mine. Eram noi, amândoi, împreună și când eram noi nu era nimeni. Pe streșini de lumină ne scriam istorioarele noastre și când ea, când eu ne

Fiind copil pe-aripi de vis zburam, culmi si abisuri colindând; din tort de stele ma-nfruptam, mierea lui dulce savurând. De pe câmpuri de culoare în buchete mari strângeam flori de zâmbet si

Eu am murit peste tot... Am murit aici, și acolo, și puțin mai încolo... Eu am murit în fața ta, în spatele tău, am murit în părul tău, sub tălpile tale... Am murit

E-atât de vesel lacul când chipu-ți oglindește și cu nimb de lună clară sublimul îți tivește. E-atât de vesel vântul când pletele-ți răsfiră, și gustă din a ta aură și-n urma ta

Ascult păstorul ce pe deal sun dulce din caval înnegrind negreața rece ce naltul a piestrițat. Și zâmbesc cu gura largă de acest sunet ireal ca de-un cântec ce îl varsă timpul nestătut și

Gândind la moara de apus, nuntind cu florile de ciutură, privește-un dor de lume-ascuns cum Poezia frunzele își scutură. Din acte-ntâi, și doi, și trei, culege ocnele de mituri

Din mlaștini putrede de sacru, din răsuflul greu al vieții s-a născut un pui de astru. Hrănit din cupa ce poeții o umplu cu venin albastru, străluce-n ochiul dimineții. Nori înșfacă și-i

În ochii tăi mi-am ascuns pașii, Pașii pe care obișnuiam să mi-i cioplesc în cer Și să las zeii să mi-i poarte, Sperând că din rumoarea lor îmi vei revărsa În valsuri și romanțe. Tu doar