Poezie
verticale
1 min lectură·
Mediu
Dezordinea paralelelor noastre fizice.
Suntem două verticale distanțate,
ca două trunchiuri în aceeași pădure,
doar că eu sunt însemnat de celestul pădurar.
Am adunat prea multe cercuri.
Măcar rădăcinile noastre se mai ating
și ne trimitem frunze vocale nostalgice
să se joace cu umbrele negațiilor,
cu amalgamul de afirmații cromatice,
vibrate în armonii combinate.
Mi-ai pus potcoava norocului
pe fruntea plecată, îngreunată de riduri
și mă rog pentru tine.
Un cavaler solar o caută
la granița imperfecțiunilor noastre.
Poate fi viitorul tău !?
În mine, s-a stins focul vulgar
de la ultimul trăsnet,
dar mi-a rămas o scorbură ascunsă
cu regrete și înjurături viermănoase.
Sunt patronul lor spovedit
de preotul fosforescent care
îmi iartă pericolele, dacă visez flăcări.
Anunță-mă când înflorești ca ieri
și te invit să polenizăm liric
atmosfera din noi, cu artificii
de primăvară nocturnă.
00814
0