The world is not enough

Sunt o femeie... de hârtie. Creez, tai, rup, șterg, ard... și când lumea devine prea mare pentru mine, mă ascund în... cuvânt. Mmm... ar fi minunat să trăiesc într-o lume fantastică ! Cu pitici de poveste, căsuțe de turtă dulce și păduri de... smarald. Să mă trezesc într-o dimineață cu o zână micuță pe pervaz care să-mi șoptească: -Hai! Grăbește-te! Povestea ne așteaptă ! Și să pornesc desculță prin iarbă, cu rochia în vânt și cu florile de cicoare ascunse prin păr. Să trec peste un podeț de lemn, peste un pârâu care râde în hohote, să salut broaștele de pe mal și să mă cert, doar puțin, cu o veveriță obraznică pentru ultima alună. În pădure, fiecare copac ar avea o ușă... una mică, rotundă, alta verde, cu clanță aurie, iar cea mai misterioasă ar fi ascunsă sub mușchi. Și fiecare ușă ar duce către o altă poveste. Într-una ar locui un dragon mic care nu știe să scuipe foc și când se enervează, scoate doar câte un nor de fum pe nări. În alta, un spiriduș bătrân ar colecționa nasturi colorați și ar jura că fiecare dintre ei a fost cândva parte din haina unui rege. Iar eu... eu aș avea o căsuță numai a mea ! Mică, cu acoperiș de turtă dulce, ferestre din zahăr, o sobă rotundă și o ușă care ar scârțâi numai atunci când i-ar fi dor de mine. Pe masă ar sta mereu un borcan cu bomboane. Nu pentru musafiri... pentru zilele triste ! Iar în grădină ar crește flori care s-ar deschide numai noaptea, ca să poată privi luna. Seara, m-aș întinde pe o pătură și aș număra stelele. Una... două... trei... și dacă aș pierde șirul, n-ar conta. În lumea aceea, nimeni nu s-ar supăra că ai numărat greșit. Poate doar luna. Dar ea ar fi prea ocupată să-și pudreze obrajii cu lumină. Și când mi s-ar face dor de lumea adevărată, aș deschide o carte și m-aș ascunde între paginile ei. Pentru că, poate... nu mi-am dorit niciodată cu adevărat să cresc. Poate am vrut doar să găsesc o poveste în care fetița să fie salvată. Dar am înțeles târziu că unele povești nu vin cu prinți, cavaleri sau zâne salvatoare. Uneori, fetița trebuie să crească... să-și ia creionul în mână, să șteargă ce a durut. Să rupă paginile care au făcut-o să plângă ! Și apoi... să scrie. Singură. Cu mâna tremurândă, cu cerneala întinsă de lacrimi, dar să scrie. Pentru că poate cel mai frumos final fericit nu este acela în care cineva vine să te salveze, ci acela în care, după ce ai fost ruptă în mii de bucăți, te ridici și descoperi că încă mai ai un colț de hârtie pe care poți începe o poveste nouă. A ta.