Dizertatie despre fericire

Fericirea… Cred că am putea spune că fericirea este un fel de… “mișcare” a vieții. Adică, dacă am trasa într-un sistem ortogonal de axe graficul ei, ea poate să rămână într-un interval de timp constantă, un alt interval de timp poate să crească, iar într-un alt interval poate să scadă. Din punct de vedere fizic, studiul fiecărei mișcări depinde, bineînțeles, de sistemul de referință ales. În cazul nostru de o anumită stare pe care o considerăm nivelul zero, o stare pe care o considerăm nivelul … “mării”. Acest nivel “zero” față de care cântărim valoarea relativă a fericirii diferă în funcție de persoana care o măsoară. Valoarea zero a fericirii este axa OX a graficului, axa absciselor, situația de mijloc aflată între cea de a fi fericit, parte ce corespunde valorilor pozitive de pe axa ordonatelor, și a fi nefericit, reprezentând valorile negative de pe axa ordonatelor. Fericirea… Mi se pare că soarele din mine a plecat din nou în vacanță (probabil în insulele Hawaii, deși poate le-a preferat pe cele Canare;… totuși Insula Tenerife e poate mult prea aproape… Sigur a ales atunci Hawaii). Iar eu… eu mă ascund în spatele unui zâmbet formal, în spatele unei raze împrumutate… Da!… Sunt fericită!… Păcat că această fericire, dacă-i putem spune astfel, a cucerit doar exteriorul, învelișul care ascunde aproximativ 72 de bătăi pe minut, bătăile inimii mele… (le-am numărat)…, învelișul care mă ascunde pe mine… Iar soarele… soarele este în vacanță…Mereu în vacanță… Mă întreb de ce e cerul albastru? De ce nu e verde? De ce nu e roșu? Îl privesc și-mi dau seama că are aceeași culoare pe care o are și adâncul din mine… E ciudat, dar atunci când cerul e senin nu obișnuiesc să privesc sorele (mi se pare prea lipsit de modestie), dimpotrivă, mă așez cu spatele la el și privesc albastrul senin. Găsesc cu ușurință o pată ușor mai luminoasă, parcă aruncată de un pictor cu ajutorul unei pensule, pată pe care alții nici n-ar observa-o, așezată acolo special pentru mine…(cred)… Imi poziționez privirea asupra ei. În spatele meu, razele soarelui încearcă să-mi atragă atenția și mă încălzesc, iar eu am totuși impresia că acea căldură nu vine de la soare, ci de la bătăile inimii mele sau poate chiar de la acea pată luminoasă, pată în care alunec,… în care mă pierd. Simt același lucru pe care îl simt atunci când ma joc “de-a v-ati ascunselea” cu… timpul. De fapt… acum… mă joc “de-a v-ati ascunselea” cu timpul. El m-a găsit întotdeauna, doar că m-a lăsat să cred că n-a făcut-o niciodată… Fericire… Oare ce culoare avea lumea înainte de geneză?…