Poezie
Singuratatea...
2 min lectură·
Mediu
Cum te simiți când știi,
Că nimeni nu te va prinde din căderea ta?
Cum te simți când știi,
Că ai devenit invizibil și pentru umbra ta?
Și mai presus de toate
Cum te simți atunci când
Șoaptele ți s-au pierdut în noapte,
Și ți-a mai râmas un singur gând?
Gândul de a fugi, de a pleca
Într-un loc în care toți te vor accepta,
Dar când realizezi că un astfel de loc nu există,
Lumea îți devine dintr-o dată tristă.
Căci iluzia nu se transformă niciodată,
Iluzia nu va fi niciodată mai mult decât un vis
Ci ea mai spune încă-o dată
Faptul că-n realitate totul este foarte trist.
Și chiar dacă ti-ai fi ridicat
Din lacrimile și din durerea ta
Un castel ce nu poate fi darâmat,
Tu vezi că nu te poate apăra!
Pentru că acolo-nschimb te vor cuprinde
Teama și singurătatea fără de limite.
Și cum te simți când
Gândul că nu mai ai apărare
Te cufundă-ntr-o problemă și mai mare,
Și te prinde singur căutând?
Și stai, și cauți, cauți, cauți
Până la nesfârșit,
Cauți raza de lumină
’n întunericul nedeslușit.
Cauți acum cheia scăparii
De aceste vise rele,
Sau leacul care sa-ți lege rana
Creată de gândurile mele.
În starea asta mă aflu eu
Ba chiar în toate de mai sus
Căutând lumina-n gândul meu,
Cel ce-n spre disperare încet m-a dus.
Durerea mi-a pus sufletu-n captivitate
Și nu fac diferență între emoții;
Ura m-a pus să-i duc tăcere,
Iar sufletul mi-este trimis pe drumul morții.
Și mânjită de sânge nu este nimeni alta
Decât cea care a adus cu sine toate astea;
Singurătatea.
001597
0