alexandra andrei

mânca-ți-aș pipoțica ta de bunătate zice râmătorul atârnat de bara autobuzului ce se retrage la depou ajungem curând la capăt de linie la capăt de vis la capăt de ață cobor în stația

pune primul cuvânt de la tine cu aloe vera frânturi de oase si două-trei cuie îmi spusese în ultima dimineață dinainte de anul cel nou ca un bumb strălucitor pe tunica-mi US Army

vii dinspre amurg pe cai de fum te cuprind în cuvinte molatice fluviu cu vărsare în noapte

vreme de făcut copii sau de scris poezie îmi spuneai râzând îți lăsai mâinile să lunece peste mine frunze și versul se așeza cuminte în așternutul alb al paginii cu miros de vară fierbinte

eu – cea născută din coasta lui abruptă la ceas de rouă când turmele ies la pășune și zorii viorii ridică pleoapa cerului – m-am smuls din visele de noapte frământ pâinea dimineții pe

bem ceaiuri de soc din porțelanuri chinezești fragile degete se sparg vocale frânte pe clape de abur nu mi-a mai rămas întreg decât un i e-urile s-au scurs toate în si bemol tu mă săruți

R & B mă iau în brațe orfan leganându-se singur fără el mi-e atât de doar eu el cel mai mov dintre iubiții suprarealiști eu cea mai spinoasă amantă părăsită ciulinilor mi s-au

limba spune povești despicate ne-am ras de pe toate listele de așteptare cine ne garantează autenticitatea amprenta umărul laba piciorului iubiri tremurate în obiectivul camerei foto digitale

pământul îmi fuge de sub picioare literele îmi fug printre rânduri creionul și-a rupt vârful în ultimul vers poemul își frânge gâtul mi-au amuțit mările și mierlele pădurile-mi o iau la

„îți scriu dragul meu în ultima clipă” așa îi spunea ea dragului ei scriindu-i aplecată asupra colii tip A4 împăturită în două el fiind plecat de mult din iubirea lor nemaipomenită ea mai

urcăm pe dale de vis către cer ne întoarcem în roi de fluturi pe-nserat noi alb cu mii de aripi brumate tăiem lumina amurgului în secvențe de fotoni la noapte o să ningem în sus

spice de grâu în teascul verii mierle subțiri se avântă peste miriștile noastre rămas-am doar noi și prepelițele să tulburăm somnul luminii cu mâinile împreunate hai să zicem pe rând din

râșnița de cafea din altă lume fazanul împăiat și prăfuit perdeluțe de cipcă la bufetul verde din bucătărie miros iute de piper și scorțișoară afișe cu Jean Gabin și Michèle Morgan la

un cal murg îmi tropăie lângă tâmplă floarea de colț stă presată între foile chitanțierului pianul a tăcut acum o clipă o notă mai plutește în aburul serii ultimul pahar de bloody mary mă

Din când în când mă dor ochii. De atâta lumină. Lumea e albă, învăluită într-un abur umed. Apele sunt lăptoase, cerul se acoperă cu perne de puf, păpădiile se subțiază adolescentin, talia lor e mai

nu mă mai certa pentru nenăscuții copii nu sunt eu vinovată de toate găurile negre din univers nu-mi încețoșa privirea cu vălul necuprinderilor tale nu-mi lua tăcerea în răspăr și visele în

Ploua de o săptămână. Ieșise din casă doar când nu mai avusese încotro. Abia își mai târa picioarele și să mai care și umbrela aia mare, neagră, bărbătească era un adevărat chin. Piticii din grădină

mi-au înmugurit sânii a doua oară mi-am lepădat epiderma cea veche biată rochie demodată iată-mă nouă și nerușinată odaliscă în fața uimirii tale

mă trezesc în fiecare dimineață la roua dintâi mă frec la ochi să văd dacă-i adevărată lumea mă spăl pe dinți pregătită să mușc din felia zilei mă spăl pe fața lucrurilor fără întărziere să

s-au deschis ușile celulelor de lux eliberare condiționată de șpagă s-au rupt zăgazurile cerului apa a invadat solurile și subsolurile omenirii crimă la etajul șapte asasinul a fugit pe