Moșul

Maică-sa îi promisese că dacă va dormi măcar o oră după-masa, îl va lăsa să stea treaz până după miezul nopții, așa că Sebastian se băgase în pat pe la cinci. Știa că nu va adormi, dar în pat era cald și așternutul mirosea a proaspăt. Neavând altceva la care să se gândească, Sebastian începu să se întrebe ce îi va aduce moșul. Ar fi vrut sau o minge de piele, sau o bicicletă, sau o barcă sau mașină telecomandată, sau un Lego, sau un cort, ca să poată dormi vara în curte. Anul trecut primise un cățel cu baterii, care putea să meargă și să latre, dar nu în același timp, și două mașinuțe de fier, una Matchbox și cealaltă Majorette, și un set de carioca. Și acum doi ani, acum doi ani… nu mai știa ce primise. Sebastian se ridică din pat și merse în living, unde maică-sa ștergea praful de peste tot și asculta muzică. - Mama? zise Sebastian. - Da? - Cine cântă? - Bob Dylan, zise mama. Puse pămătuful pe masă, se așeză într-un fotoliu și își aprinse o țigară. - Ai dormit? întrebă. - Da, minți Sebastian. - Hai, hai, nu mă duci tu pe mine, zise maică-sa râzând, și Sebastian își dădu seama a mia oară că ea era cea mai inteligentă – ba nu, perspicace! – persoană de pe pământ. - Dar am încercat, zise Sebastian. Pot să stau treaz până dimineața? - Bine, poți, zise mama. Þi-e foame? - Nu, zise Sebastian. Tata când vine? - Trebuie să vină acum, zise mama uitându-se la ceas. Era șase jumate. - A făcut o operație azi? - Nu cred, zise mama. Stinse țigara și se uită prin cameră. Trebuie să spăl baia, zise. Din bucătărie se auziră niște bubuituri. Bunica bătea carnea pentru șnițele. - Mă duc să văd ce face bunica, zise Sebastian. - Bine, zise mama și porni înspre baie. Sebastian fugi înspre bucătărie, dar se opri la un metru de ușă și înaintă tiptil-tiptil. Bunica stătea cu spatele la el. - Bau! strigă Sebastian. - Vai, ce m-am speriat! se prefăcu bunica. - Ce faci? întrebă Sebastian. - Șnițele. Sebastian dădu o tură prin bucătărie, analizând oalele și cratițele care se îngrămădeau pe-acolo. Într-una erau sarmale. - Pot o sarma? întrebă Sebastian, pescuind una din oală. - Da, zise bunica, dar numai una, că îți strici pofta… Sebastian înfulecă sarmaua. În timp ce mânca, se stinse lumina. Și muzica din sufragerie se opri. - Pană de curent! Pană de curent! se bucură Sebastian. Dar bunica nu se bucura de loc. - Și de ce urli așa? îl certă. Eu ce fac acum? Mama lor de comuniști nenorociți! Ana! Ana! Ana era mama lui Sebastian și totodată fata bunicii, și dacă n-ar fi fost întuneric, s-ar fi putut spune că intră în bucătărie. Dar așa intră numai vocea ei. - Ce e, mamă? zise. - Adu-mi niște lumânări, că trebuie să bat șnițelele, strigă bunica, care era puțin surdă și nu își dădea seama că Ana era la mai puțin de un metru de ea. Proștii naibii, nu s-au gândit că dă tot orașul drumul la aragazuri astăzi? - Aduc eu lumânările, se oferi Sebastian, dar după ce făcu câțiva pași, curentul veni din nou. Sebastian se opri încurcat. - Le mai aduc? zise. - Adu-le, ceru bunica, că poate se stinge din nou… Sebastian fugi după lumânări, și poate chiar le-ar fi adus, dacă pe drum nu ar fi observat pisica, care se juca cu un șervețel de hârtie căzut de pe masă. Sebastian rămase o vreme să se uite la ea, și cum lumina nu se mai stinse, bunica nu mai avu nevoie de lumânări și uită că i le ceruse. Și după ce se mai scurseră câteva minute apăru și tatăl lui Sebastian, și peste alt timp începură să sosească și invitații, deși șnițelele nu erau încă gata. - Peste-a nopții feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis și armonie – Noapte bună! Cei peste douăzeci de oameni mari din cameră aplaudară, și Sebastian zâmbi fericit, știind că această poezie, puerilă până și pentru el, care nu avea decât opt ani, era piesa de rezistență din micul său repertoriu. Trase cu ochiul la bunica, care anul trecut plânsese când spusese poezia; acum nu plângea, ceea ce îl frustră pe moment. Dar moșul îi puse în brațe o cutie mare, împachetată în hârtie roșie, creponată, și Sebastian o uită pe bunică. - Mersi, Moș Gerilă, zise. Moșul, un moș tradițional, cu o barbă exagerat de lungă și îmbrăcat în haine roșii, ridică o sprânceană stufoasă. - Poftim? zise. - Mersi, moșule! repetă Sebastian. - Moș cum? Zise moșul. - Moș Gerilă! Moșul îl lăsă pe Sebastian să îi alunece de pe genunchi. - Moș Gerilă, hă? zise. Moș Gerilă, da? Furios, îi luă copilului cadoul din mâini. - Atunci să-ți aducă Moș Gerilă cadouri! Eu sunt Moș Crăciun, și de la mine nu primești nimic! Oamenii mari și oamenii mici deoportivă îl priviră speriați și stupefiați. - Hai, moșule, nu te supăra, zise tatăl lui Sebastian punându-i o mână pe umeri moșului. Acesta o dădu la o parte. - Da’ de ce să nu mă supăr? Să-i aducă Moș Gerilă cadouri, ce-s eu, bătaia voastră de joc? Tăcerea care se lăsase în cameră era absolut perfectă. Moșul aruncă cadoul în sac, se ridică și se îndreptă spre ușă. - Să mă pupați cu toții în cur, zise. Voi, copiii, nu, adăugă către cei mici, cărora deja le dăduseră lacrimile. Ieși din casă trântind ușa cu violență. După câteva secunde, tatăl lui Sebastian fugi după el. Îl ajunse din urmă în stradă și îl prinse de sac. Moșul se întoarse către el. - Ce vrei? zise. - Băi Dane băi, tu ești nebun? Ești beat? Ce dracu’ ai făcut acolo? Ce i-ai făcut lui fi-miu? - Ce vrei bă Ștefane? Ce Dan, bă, ce Dan? Ce pula mea vrei? urlă moșul și se scutură, împingându-l pe tatăl lui Sebastian la o parte. Ștefan îl apucă pe moș de rever. Moșul îl plesni peste față. Nu tare, dar surprinzător. Ștefan rămase locului, neștiind ce să facă. - Ce-ai cu copilul, băi? urlă. Ce e circul ăsta? Ce te aprinzi așa? Zi, ai băut? - N-am băut nimic, urlă și moșul, dar nimeni nu-mi spune mie „Moș Gerilă”, e clar? - Băi Dane, zise Ștefan aproape împăciuitor, hai să nu… - Ce să nu, băi? Ce să nu? De unde știe bă ăla micu’ de Moș Gerilă? Cine l-a învățat prostia asta? Și ce mă tot iei cu Dan? - Hai măi omule, zise Ștefan, ce contează cum îți spune… - Pentru mine contează, și gata! Ia zi tu, Ștefane, cine ți-a adus un căluț de lemn când aveai cinci ani? Cine ți-a dat un iepuraș alb în anul în care a murit taică-tău, hă? Eu ți le-am adus, eu, nu Moș Gerilă! Moș Crăciun! Ștefan era perplex.. - De unde știi de iepuraș? zise. - Pentru că sunt Moș Crăciun, de-aia știu! Pentru că Moș Crăciun te-a făcut fericit, nu Moș Gerilă! Și așa îmi mulțumești, renegându-mă? Învățându-ți copilul să creadă în minciuna aia comunistă? Asta ți-e recunoștința? Ptiu! Și scuipă cu amărăciune la picioarele lui Ștefan. Ștefan rămase nemișcat. Îi venea să plângă, văzându-l pe Moș Crăciun atât de supărat pe el. Se simțea ca un copil. - Atunci dă-mi măcar cadoul, zise încet. Moș Crăciun făcu câțiva pași înspre un tomberon și lăsă sacul să cadă în el. - Dacă-l vrei, ia-l, zise. Cei doi bărbați se priviră o vreme, dar nu cu ură. Moș Crăciun era scârbit, iar Ștefan era trist. În cele din urmă, moșul își văzu de drum. Fără sacul de pe umăr, mersul îi devenise mai ușor, mai tineresc. Scoase dintr-un buzunar roșu un pachet de Carpați, își aprinse o țigară și se avântă tușind în noapte.