Tu, numai tu, iubire
Mă faci a mai cânta
Să pot să-mi vin în fire
Să pot a mă ruga.
Este o minune
Ce nu pot să o descriu
Dar e de la tine,
Sunt convins... și știu.
Nu este nimic în
Căutare
Aș vrea să putem ceva să mai rămână,
Pe vreme senină, sau vreme de furtună,
Când mânăstiri din ziduri de flori se dărâmă,
Când licurici se-ntunecă-n noapte făr-de lună.
Când munți
Intangibil
E stilul alb
Sau gândul e
E noapte, e zi
Sau ce o fi.
Păsări pleacă
Frunze plouă
Joaca s-a spart
În două.
Pe de o parte
Sunt eu
Pe de altă parte
Ești tu.
Tu și eu
Noapte de vară
Întâmplare fierbinte de vară,
Cu o vagaboandă de seară,
Se culcă pe alei
În parcul cu zmei.
Pe verande se întinde
Aburul ce ne cuprinde
Din ploaia ce a trecut
Cu soarele
Dacă vrei să știi
Mă vând pe o carte
Ca să mai am zile
Eliminând doar parte
Din aerul de pe file.
Pun la început ideea
În cuprins o descriu
La sfârșit neg ideea
Este numai în ce-i
Parafraza unei jucării
Trist surâzând, mă joc cu toate
aducerile-aminte la un loc,
ca un copil cu jucăria care,
i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc,
pentru că alta mai frumoasă
Doar liniște
Câtă liniște e în noi
Când totul ne separă de noi doi,
Când tu ai intrat în mine
Iar eu nu știu să fiu fără tine.
Ești aici, în mine, nicăieri în afara mea,
În nici o lume pe
Și ploua ...
Nu era nimic, doar ploaia,
Care ne umplea odaia.
Erai mică, eram mare,
Luna, spuneai, răsare!
Nu e luna, puiul meu,
După ploaie-i curcubeu.
Dar de ce nu este luna?
Plouam,
Dorință
Cât de blocați suntem
De ceea ce suntem,
Cât de liberi am fi
De nu am mai fi.
Exiști tu și tot ce există
În jurul tău, bunăoară,
Aș vrea să le strâng pe toate,
Să le pun în
Alex și Dan
Alex,
te-am întrebat,
De ce pomii au flori,
De ce există culori
Și nori
Și soarele de ce
Ne bucură uneori
Și ne arde alteori?
Nu știu,
Nu știu ca să îți spun,
Dan.
'neața, Vulpiță
Am să te pierd,
Jurnalele s-au dus,
Încă puțin și ne dau afară
Spune-mi, tu ce faci diseară?
Imaginile tale sunt o nebunie
Mă faci să cred că visul nu-i zădărnicie
Sau
În 350BC
În 350BC s-a întâmplat ceva,
Frunzele au căzut din copaci
Și munții au cântat.
Eram atunci un biet om,
Mă închinam la zei
Afară, sub un pom.
În spațiul ce s-a creat
De
Liniștea din iubirea mea
Îmi e dor de moarte
Este atât de senină
Nu are nimic a pierde
Nu vrea nimic a avea.
Nu are speranțe
Nici iluzii nu are
Nu clădește ceva
Nu are formă în
Hai acasă puișor
Unde-n scrânciobul de odinioară
Se mai leagănă ușor
Un papuc și o vioară.
Cu papucul mă iubeai
Când plecam de acasă
Iar pe urmă sărutai
Urmele pe ușă ce lasă.
Îți cântam
Este atât de trist
Să te simți o umbră
Când umbrele din vis
Nu pot să te ajungă.
În mine bat clopotele
Din veșnicia serii,
Ochiul meu întors nu
Mai dă scânteie puterii.
Pe floarea
