Poezii

Tu, numai tu, iubire Mă faci a mai cânta Să pot să-mi vin în fire Să pot a mă ruga. Este o minune Ce nu pot să o descriu Dar e de la tine, Sunt convins... și știu. Nu este nimic în

Căutare Aș vrea să putem ceva să mai rămână, Pe vreme senină, sau vreme de furtună, Când mânăstiri din ziduri de flori se dărâmă, Când licurici se-ntunecă-n noapte făr-de lună. Când munți

Intangibil E stilul alb Sau gândul e E noapte, e zi Sau ce o fi. Păsări pleacă Frunze plouă Joaca s-a spart În două. Pe de o parte Sunt eu Pe de altă parte Ești tu. Tu și eu

Noapte de vară Întâmplare fierbinte de vară, Cu o vagaboandă de seară, Se culcă pe alei În parcul cu zmei. Pe verande se întinde Aburul ce ne cuprinde Din ploaia ce a trecut Cu soarele

Dacă vrei să știi Mă vând pe o carte Ca să mai am zile Eliminând doar parte Din aerul de pe file. Pun la început ideea În cuprins o descriu La sfârșit neg ideea Este numai în ce-i

Parafraza unei jucării Trist surâzând, mă joc cu toate  aducerile-aminte la un loc, ca un copil cu jucăria care, i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc, pentru că alta mai frumoasă

Doar liniște Câtă liniște e în noi Când totul ne separă de noi doi, Când tu ai intrat în mine Iar eu nu știu să fiu fără tine. Ești aici, în mine, nicăieri în afara mea, În nici o lume pe

Și ploua ... Nu era nimic, doar ploaia, Care ne umplea odaia. Erai mică, eram mare, Luna, spuneai, răsare! Nu e luna, puiul meu, După ploaie-i  curcubeu. Dar de ce nu este luna? Plouam,

Dorință Cât de blocați suntem De ceea ce suntem, Cât de liberi am fi De nu am mai fi. Exiști tu și tot ce există În jurul tău, bunăoară, Aș vrea să le strâng pe toate, Să le pun în

Alex și Dan Alex, te-am întrebat, De ce pomii au flori, De ce există culori Și nori Și soarele de ce Ne bucură uneori Și ne arde alteori? Nu știu, Nu știu ca să îți spun, Dan.

'neața, Vulpiță Am să te pierd, Jurnalele s-au dus, Încă puțin și ne dau afară Spune-mi, tu ce faci diseară? Imaginile tale sunt o nebunie Mă faci să cred că visul nu-i zădărnicie Sau

În 350BC În 350BC s-a întâmplat ceva, Frunzele au căzut din copaci Și munții au cântat. Eram atunci un biet om, Mă închinam la zei Afară, sub un pom. În spațiul ce s-a creat De

Liniștea din iubirea mea Îmi e dor de moarte Este atât de senină Nu are nimic a pierde Nu vrea nimic a avea. Nu are speranțe Nici iluzii nu are Nu clădește ceva Nu are formă în

Hai acasă puișor Unde-n scrânciobul de odinioară Se mai leagănă ușor Un papuc și o vioară. Cu papucul mă iubeai Când plecam de acasă Iar pe urmă sărutai Urmele pe ușă ce lasă. Îți cântam

Este atât de trist Să te simți o umbră Când umbrele din vis Nu pot să te ajungă. În mine bat clopotele Din veșnicia serii, Ochiul meu întors nu Mai dă scânteie puterii. Pe floarea