monoton

Tristețea cea de toate zilele se evaporă încetul cu încetul pană când nu mai rămâne aproape nimic. Picătura care a supraviețuit prinde aripi, se accentuează până când devine euforie, speranță, dor de viață, de plin. Simt dorința de a trece de partea cealaltă, acea parte necunoscută, care mă îngrozește și mă fascinează totodată. Îmi închid ochii și văd marea. Mă neliniștesc subit și sar acolo. Apa mării mă cuprinde cu totul și eu o cuprind pe ea. Acum îi aparțin și ea îmi aparține. Deschid ochii si totul dispare. Sunt din nou goală.