Joacă

Luna se sparge în lumini; eu sunt departe de casă.

Departe, pașii iși lasă urmele, pe unde luna iși zgârie obrajii de pietre și umerii și-I culcă pe pământ.

Stelele sunt sparte în genele nopții, așa cum eu îmi trosnesc inconștient degetele.

Luminile citadine completează așteptarea de o noapte!

Coloana vertebrală e o scară pe care urcă vârsta, pas cu pas, vertebră cu vertebră, până mă poartă în ceruri…

Din ochi ascunși după ochelari: corectează perspectiva sau culoarea?

Culorile nu există. 4 ochi privesc: mereu 2 verde, 2 albastru și 2 galben. Niciodată aceleași!

Niciodată în același loc. Dar departe de casă, unde luna adoarme în haine de lapte.

Îngerii își scutură penele în părul meu și mă fac să strănut.

Am râsete în suflet și se joacă…

Așa cum eu mă joc cu cuvintele în noapte.

Și termin în joacă!