Miezul verii de sub umbrela cea verde

între noapte și zi tu ești certitudinea mea când luna umblă vagaboandă prin cer și respirația porumbel călător mișcând aerul se ghemuiește în piept atât de aproape de inimă încât mi-aș dori ca timpul să se oprească în loc de parcă nimic n-ar fi existat înaintea noastră și nici nu va mai fi după noi de dragul tău universul și-a încetinit umbletul minge oprită în mâna iluzionistului ce și-a pierdut brusc algoritmul jongleriilor mirându-se cum iubirea nu poate fi un iepure alb scos la comandă dintr-un joben și nici un șir de eșarfe într-un nod strânse pe care apoi întâmplător să le tragi una câte una din mânecă în jurul firului lipicios deasupra lumii păianjenul țese acoperiș de mătase mai puternică decât oțelul mai elastică decât cauciucul înmiresmată fibra precum nucul din grădina bunicii păstrează în noi copilăria cu obrajii de soare pătați suntem tineri azi în arșița verii îmblânzind hergheliile viselor ori poate dragostea noastră înseamnă toate acestea la un loc doar așa înspre grădina apelor inorogul își poartă blândețea sub o umbrelă de iarbă quasarii își clădesc cuib de dor neobosită iubirea nemuritoare doar pentru noi strălucind în foșnetul lanului cu foi de porumb adună miezuri galactice