Poezie

Vise

1 min lectură·13 iunie 2006

Mediu

E întuneric, iar vântul suflă obosit,

Cerul parcă ar vrea să plângă, dar nu are motiv.

Luna stătea spre ațipire. Între timp,

Tu ai răsărit din beznă, un înger alb,

Un suflet pur, o minte de neoprit

Și ai zâmbit; Lumina ta interioară m-a orbit.

Ai apărut din cenușă și parcă te-ndreptai spre-o ușă.

Cred că erau porțile sufletului meu,

Care veșnic au stat închise,

Ai știut să le deschizi când aveam nevoie de tine, de vise,

M-ai făcut să sper când mi-am văzut iluziile stinse.

Tu mă ridici spre cer când simt că am să cad,

Dar uneori mă arunci chiar tu în abis

Și mă lovesc de stâncile inimii tale. Ce vis...

Trăiesc cu impresia că sufletele noastre fredonează un cântec la care toți cer bis,

Dat totul s-a stins, iar m-ai închis, e întuneric, e doar un vis

După porțile tale de fier. Iar eu sper

Doar la aripile albe de înger

Cu care îmi vei lumina iar noaptea....

002.240

adriana- corina. “Vise.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/adriana-corina/poezie/188091/vise

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.