adrian pop

sau cum somnul compasiunii naste revolta divina. da\' numa\' dupa ce realitatea intolerabila te izbeste violent si decisiv sub forma unei fetite paupere si numa\' dupa ce un reflex, nobil si uman pina la urma, este descris cu lux de amanunte si propagat instant drept scinteie si pretext pentru \'ceea ce o sa le fac eu lor\' sau \'hai la lupta cea mare, uite ce se intimpla in jurul nostru\'. victor, scuza mi ironia, poate nejustificata, poate deplasata si inoportuna. dar asta am perceput eu din postura de om/simplu/oprimat. nu ti contest bunele intentii, nici talentul de a mobiliza in juru ti o intreaga armata de revolutionari care pina la urma pot sa schimbe sau nu, ceva, in bine. dar acea \'mica intimplare\' nu prea avea ce sa caute in programul tau manifest. e doar o parere, evident si intoleranta cuiva fata de manifestarea ostentativa a compasiunii, bunatatii si valorii personale. in alt registru, iti admir inocenta, atitudinea civica, exuberanta si inteligenta dar citindu ti eseul, l am vazut pe vadim, implicat profund si dezinteresat in problema cainilor vagabonzi, in pauza dintre doua reprize de zguduire a constiintelor amortite. asta ma face sa fiu in defensiva desi poate nu i cazul si sa ti contest sinceritatea desi poate nu am dreptate.

io cred despre acest text ca-i bun, da, e un text bun scris cu singe rece despre lucruri pe care le intelegi, simti si asmiliezi doar la temperaturi calcinante. cum ar fi spre exemplu insomnia, cum ar fi neputinta, cum ar fi iubirea, cum ar fi pustiul. cum ar fi speranta chinuita si firescul nefiresc si cum ar fi moartea. nu, moartea nu si totusi. recunosc, is citeva cuvinte pe care nu le inteleg in acest text bun da\' nici nu am chef sa le caut in dictionar ca pina la urma tot acest text imi tintuieste fundul in scaun si nu pentru a l contempla la nesfirsit. nici o senzatie de frumos, curat si bine imi adulmeca prin\'prejur chiar daca antidotul universal imi este la indemina si injectat in doze greu de suportat. greu de suportat, ca sfirsitul unui cosmar, ca vindecarile de tot felul, ca iesirea din coma, pe usa din dos ca altfel nu e cu putinta, greu de suportat poetul asta smuls cu forta din mlastina, din viata, din lumina si pus la cazne cu perspective de mintuire. text bun, da.

merita cum nu? eram doar eu, sa spunem, intr o stare de profunda perplexitate si cabotina empatie cu sfasierile lui tolstoi, cel din ultimele nuvele.cel necrutator si nemilos, cel care raspunde \'asa degeaba\' la intrebarea \'de ce atita suferinta?\'nu ar putea decit sa penalizeze un atit de demn, rational, legitim si categoric vredict. in acest context justific acel \'pe nedrept\'.
in rest, de acord cu labartarea de acord cu forfecarea.
o sa fiu mereu pe drumul spre simplitate :)

o sa incerc pe viitor sa nu mai fiu chiar atit de cuminte, imi este si mie oarecum jena de profilul greu de suportat deja, al \'baiatului de pension\' care sint.
numa\' bine

...dincolo de rafinamentul subtil al acestei asa zise masacrari ma surpinde nesemnificativ, incapacitatea frapanta a \'celor placut impresionati\' de a vedea in demolari doar praful gros, de a simti doar mirosul de mucegai si de a percepe doar rejectia. in ciuda avertismentului prea putin voalat din final care dupa umila mea parere demoleaza si el un intreg edificiu, construit cu sarcasm, delicatete si placere. departe de a masacra, acest inteligent exercitiu literar, (auto)penalizeaza cu blindete incercarile premature de a plasa citeva strofe pe orbita Poeziei. sau afirma dureros groaza celor pentru care poezia ar putea sa mai insemne ceva. din alta perspectiva cu naivitate ma incadrez in categoria celor care considera inutila critica poeziei, atit cit inca ea se mai poate simti. cu o singura exceptie: masacrarea rituala a propriilor texte.