Poezie
Lorelei
2 min lectură·
Mediu
O codobatură s-a lăsat în apropiere,
Pe prundișul imaculat de pe malul Rinului,
Unde stau la umbra stâncii unei copile:
Lorelei, lenevești în lumina blândă
A soarelui și-a nimburilor zeilor crepusculari!
Copila se coboară înconjurată de naiade
Cu râs maniac și desmățat, îmi sperie
Oaspetele, care zburătăcește-ngrijorat,
Ele, năvalnice, zburdalnice, vin la scăldat,
Răutăcioase, victorioase peste naufragiații marinari,
Căutătorii nenumărați ai comorii neuitate a Rinului!
În valuri se-aruncă blondele zâne și-aprind
Apele, cerurile, pământul și tot ce ating în aur curat,
Ce se prelinge precum solzi de balaur
S-ar răscumpăra din beatitudinea unui basm, stropind
Cu apă sfințită de ploaie de aur amurgul revelator, apocaliptic,
Unde ochii mei se deschid valorilor ascunse,
A perfecțiunii rezervată numai zeilor:
Fetișcane obraznice și răsfățate
Se desfată în prisos de libertate...
Cuprins de lăcomie de viață vreau să profit
De bogățiile neaștepate: cu mâinele-amândouă
Iau cât pot cuprinde, în fel și chip,
Adun prin buzunare, pe unde pot, înfrigurat adun,
Neobservând că-n mâna mea tot aurul devine iar nisip.
A râs de mine Lorelei, cu ochii ei albaștrii,
Cea mai senină zână din legende!
Ah, râzi tu, râzi, fată frumoasă,
Dar fără mine, cine să te mai cânte,
Cine să te mai privească fără păreri de rău!
001124
0