Piramida

Ei – privesc de jos în sus, spre vârful piramidei,

Unde razele uriașei flori de soare îmbăiază în aur văzduhul,

Nemuritor de treaz e visul de-mplinire al convingerilor

Independente de durerile nașterii spre treptele de lemn

Pe notele unui Saltarello învecinat cu cel venețian -

La strigătele celui din Subterană: tac și ascult.

Șapte trepte palpabile de împovărat vieți de conformiști

Maleabili la cerințele actorilior mai principali – suntem nefamiliști

Per aspera ad astra – dinamice alternative nu mai există

Fiindcă au fost înghițite de zei, care își înghit și proprii copii,

Și bolovani, și dacă le dai și fabrici întregi, uzine și limuzine,

Cuzineți hrăpăreți, și papistași pașoptiști involuntari,

Punkiști ratați - fiindcă au fost înghițiți cu tot cu scena lor cu tot -

Călăuziți de moșneni geți-begeți spre Tower-ul Londrei,

Pușlamale acunse prin ungherele tunelelor de metro

Unde este întotdeauna ultima stație, piatra de căpătâi a piramidei

În clar-obscurul vinovăției subestimate de etajele superioare

Care tropăie pe podele cu pingele de oțele respectiv

Scenele arbitrare nu se mai pot menține fiindcă minorii actori

S-au retras, s-au săturat să mai joace fandango

Ci rămân împietriți de singularitatea provocatoare

A căpățânii de floarea soarelui spânzurată de firmament.

Rotocoale de fum îi dau târcoale, se ridică spre soare

În toate timpurile sunt excepții de la mortificare subversivă: L’etat c’est moi!

Cu târnăcoape pe schelele unui succes succesiv fără încetare neobosit motto:

Atât timp cât trăiești, trăiește! Reușește în sudoarea frunții tale,

Tocmai pentru adeverirea zicalelor biblice contradictorii – de altfel

Nu te mai miri de nimic: nu ești obligat să urci piramida, nici măcar

Nu ești obligat să construiești la ea, poți fi cherchelit până la refuz,

Nimeni nu se supără dacă te refugiezi în abuz, un sisif mai puțin.

Ah! O piramidă de piramidioane – piramide individuale spre sferele superioare -

Nu mai vedem piramida de piramidioane, într-o societate de egoiști,

Care se ascund, ca și sardelele în spatele celorlalți, o societate cu garanția limitată.

Atât. Psalm sălbatic contemporan: An tan tichi tan, Azorică căpitan. Ene, mene

Mene tekel uparsin – personificare rămasă fără urmări fiindcă știm,

Că sfârșitul lumii nu va veni nici acum, ci vom putea duce până la epuizare

Construcția turnului babilonic, chiar dacă avem limbile încurcate,

Fiindcă țelul a rămas același: status quo al înscenărilor

Încrustate în coloanele din toate veacurile ca și aducere aminte

La neînsemnătatea unei vieți trecătoare, cirezi de cizme călătoare

Pe ploi, pe ninsoare, în zile de lucru și sărbătoare, derviși intruși

La capetele frănghiilor ajunse la înălțimea culorii galben.

Fiindcă cineva trebuie să vadă cel puțin iluzia binelui unui adevăr ștințific,

Ce se întâmplă la înălțimile amețitoare, în Olimpul permanent rezervat

De o elită persuasivă în adevăruri politice excepționale, neasemuite – unice -

Adevăruri puse sub semnul întrebării de amploarea unor războaie punice!

La nivelul ochilor artiștilor pe catalige are loc nașterea fulgilor de nea,

Împovărați și copleșiți de întrebarea: de a fi sau de-a avea.