Furtuna

Un fulger îmi luminează mâinile doar pentru un moment, dar suficient cât să văd apa șiroind printre degetele care acum curate - poartă încă greutatea tuturor mizeriilor prin care au trecut. Plouă torențial, iar vântul suflă cu vreo optzeci de kilometri pe oră din direcția sud sud est. Mă aflu pe o terasă, deasupra a douăzeci și două de etaje de lux. Lux plătit cu un preț acceptabil pentru din ce în ce mai mulți oameni.. Ce s-a ales de lumea asta? Ce se întâmplă cu orașul ăsta? Să fie asta una dintre trâmbițele care anunță venirea primului călăreț al apocalipsei? Îmi amintesc că sunt ateu, că niciun zeu nu poate să lase să se întâmple ceea ce văd în fiecare zi. O rafală mai puternică de vânt mă face să îngenunchez ca să nu fiu zburat de pe platformă. Simt apa cum îmi atinge pielea, simt cum se prelinge de-a lungul spatelui încordat. Ploaia mă ajută să simt, fulgerele îmi amintesc că sunt încă viu iar furia vântului mă convinge că nu pot să mor, nu încă.. Mă ridic greoi, îmi simt picioarele ca de plumb și mă consolez cu gândul că poate de data asta nu va mai trebui să cobor pe scări. E cea mai înaltă clădire din centrul orașului, e un monument al libertății doar teoretic. Realitatea e mult mai sumbră, iar eu sunt singurul care simte gustul sângelui vărsat pentru această bucată de pământ. Cunosc personal prea multe din scheletele acestui oraș, acestui stat.. și știu că asta-mi va aduce sfârșitul într-o bună zi. Zâmbesc când simt cum ploaia mă izbește în față. E atât de plăcut sentimentul.. Au trecut luni bune de când nu m-am mai simțit atât de viu. Îmi depărtez gleznele la lățimea umerilor și mă îndrept către marginea platformei: vreau să văd pământul. Mai puțin de două secunde ar trebui să fac până să ating solul, asta dacă nu mă izbește nicio rafală de vânt de clădire. Frumos gând, dar știu că va rămâne doar un gând pentru că.. nu am voie. Carapacea creată să mă protejeze de influențele exterioare face o treabă la fel de bună și cu dorințele mele. Mașinile circulă anevoios acolo jos din cauza apei care trebuie să aibă deja vreo zece centimetri cu toate că gurile de scurgere au fost curățate de curând. Câțiva întârziați aleargă orbește pe stradă, grăbindu-se spre locurile pe care le consideră călduroase, pe care le consideră sigure. Eu n-am unde să merg. Acasă.. nu există, nu pentru mine, nu mai există. Familia e doar un cuvânt căruia îi uit treptat însemnătatea. Odată demult am încercat să-mi protejez familia de lumea în care am pășit atât de hotărât. Am reușit, dar prețul a fost înstrăinarea. O mamă care nu va putea niciodată să-și înțeleagă fiul, un tată care nu vrea să-și înțeleagă fiul și frați cărora le e teamă să-și înțeleagă fratele. Adevărul a rămas doar în mintea mea, dar a început să șteargă și de acolo treptat. Mă simt din ce în ce mai puțin un erou, poate pentru că știu că pe mormântul meu nu va scrie cuvântul \"martir\", cel mai probabil nu va scrie nici măcar un nume.. Asta e viața pe care mi-o doresc? E prea târziu să-mi pun întrebarea asta. Alegerile le-am luat demult, iar de ele depinde tot restul vieții mele. Nimeni nu mă obligă, nici nu-i nevoie.. mă oblig eu însumi, mă obligă lanțurile pe care nu reușesc nici măcar eu să le slăbesc oricâtă voința aș avea. Îmi încordez musculatura picioarelor, îmi încordez pieptul și umerii ca să pot să stau drept măcar pentru câteva secunde și respir.. Trag cu putere aer în piept în timp ce apă îmi curge pe față, pe pectorali, pe abdomen și trece peste marginea boxerilor.. Aș urla, aș blestema, aș vrea să fac furtuna să tremure sub furia mea.. dar pentru ce? Sunt mulțumit că pot să simt în momentul ăsta, sunt recunoscător că încă simt sângele ca-mi curge în vene. Îmi încordez maxilarul - astfel încep să-mi simt sângele pulsându-mi în tâmple, încep să simt ritmul bătăilor inimii și mă concentrez asupra lui. Inima începe să-mi bată mai des, sângele circulă nebunește prin tâmplele ude, simt șocul pe care inima îl primește de la doza de adrenalină care a pornit prin venele mele ca un recuperator care-și caută clienții. Picăturile de apă cad din ce în ce mai încet - încep deja să le anticipez, astfel încep să le număr pe cele care mă ating. Și sunt așa multe.. Îmi scutur mâinile pentru că pumnii mi s-au strâns instinctiv, încetinesc bătăile inimii, respir adânc și realizez că e timpul să merg spre un loc uscat. Mă întorc mai repede decât mă așteptam, mă îndrept către ieșire, deschid ușa metalică cu o lovitură de umăr și după ce cobor câteva trepte pătrund în luxosul hol. Mă îndrept spre lift, dar mă întâmpina un agent de securitate. Aș putea să-l pun jos înainte să poată deschide gura, aș putea să-i închei viața fără niciun fel de ezitare.. dar ce rost are? Prefer să mă scutur lăsând să cadă apa care deja s-a îmbibat în hainele mele pe pantofii lui lucioși. Bineînțeles că se ferește, îmi cer scuze pe un ton foarte sigur, care nu lasă loc de comentarii absurde. Mă urc în lift, apăs pe zero și-mi amintesc că puteam să fac doar două secunde până jos.. Clinchetul etajului selectat mă face să-mi revin din amorțeala mea, ușile liftului se deschid și mă îndrept spre holul central, unde știu că un angajat binevoitor îmi va chema un taxi. Zâmbesc, zâmbesc sincer de data asta pentru că tocmai am simțit.. Sunt viu pentru că simt.