O plimbare cu autobuzul

Nu pot să cred că am greșit cu ceva până în clipa în care nu-mi pot recunoaște greșelile. Chiar dacă sună un pasaj dintr-o biblie prăfuită, uitată într-un raft său lăsată acolo pentru că este cartea care nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă.. e real! Cineva vorbește cu mine - îmi amintesc ca de un vis uitat. Clipesc și văd în fața mea o fetiță nu mai mare de zece ani, blondă. Încerc să nu trec de albastrul ochilor ei, încerc să mă limitez în a-i citii expresia feței. Așteaptă ceva de la mine. Chiar dacă nu-mi amintesc.. o citesc în ochii ei. Îmi dau în același timp seama că-i o fetiță timorată, stresată de la o vârstă prea fragedă, al cărei caracter va ajunge pe un drum mai întunecat decât nopțile fără stele din orașul ăsta uitat de orice zeu. Tocmai am citit-o.. De ce n-am reușit să mă abțin nici măcar când e vorba de o fetiță? Realizez că-n timpul ăsta mi s-a creat o grimasă de durere pe față, o acțiune involuntară de scârbă de propria-mi existență. Eu n-ar trebui să exist! În nicio lume, cu atât mai puțin în aceasta. Observ că are mâna întinsă - cerșește pentru vreun părinte abuziv sau pentru o familie cu prea mulți copii. Sau poate că doar așa își poate permite micile bucurii ale copilăriei. Îmi amintesc anii când trebuia să fur ciocolatele alea cu cremă de fructe sau acadelele alea la care mă chinuiam câte o oră.. Ar trebui să-mi fie milă de ea, ar trebui s-o înțeleg, ar trebui chiar s-o ajut. Ar trebui.. dacă aș fi normal. Dar nu sunt. Nu sunt, pentru că știu că ajutând-o.. i-aș face mai mult rău. E același principiu ca al unui cățeluș pierdut pe stradă: nu-l atinge decât dacă ai de gând să-l iei acasă! Altfel.. o să-l umpli de un miros străin rasei lui, străin cuibului din care provine. Îi spun un \"nu\" sec și e nevoie să-mi mușc buzele pentru cât de urât i-am vorbit. Se întoarce încet, merge legănându-se către următorul călător din autobuz sperând să găsească o inimă mai mare decât a mea. Simt o privire în spatele meu, așa că-mi aplec puțin capul să pot să-mi măresc unghiul vizual lateral și.. surprind o privire plină de ură a unei tipe care nu-nțelege comportamentul meu. Nu-i prima dată și sigur n-o să fie ultima, când cineva nu mă-nțelege. M-am săturat să fiu urât pentru că văd lucrurile diferit față de ceilalți! M-am săturat să fiu considerat inuman pentru că situațiile îmi cer asta! Inconștienta e o minciună atât de frumoasă.. Aș vrea să pot să cred tot ceea ce mi se spune, aș vrea să pot crede-n aparențe.. dar anii mi-au arătat că ăsta-i un defect. La fel cum anii m-au învățat că-i un defect să simți.. Asta-i lecția pe care mi-o impun zilnic, e încă singurul lucru care mă face să zâmbesc amintindu-mi că cel puțin o parte din mine încă-i umană. Chiar dacă mi-a adus cele mai mari dureri, chiar dacă a reușit să mă pună la pământ.. inca-s bucuros că pot să simt uneori. Nu, nu sunt eu cel care-ar trebui să salveze lumea în care trăim. Nu sunt eu cel care va ajunge un al doilea Ghandi.. Probabil eu o să fiu nemernicul care-a intrat în amintiri ca o prezență sumbră, necesară tuturor gândurilor întunecate. Se spune că nu putem trăi veșnic decât în amintirea celorlalți.. Ce amintire plăcută o să fiu eu.. Urât, temut, prețuit la fel de mult ca un talisman aducător de moarte - ce amintire plăcută o să fiu eu.. Îmi amintesc că trebuie să existe echilibru, că eu exist pentru ca alții să nu poată exista.. un rău controlabil, nu de niște legi stupide - pentru că nu reprezintă nimic, nu de oameni - pentru că-s mult prea slabi.. ci de principii, acele legi gravate în subconștientul meu, ele mă controlează. Menite să intre-n acțiune atunci când este mai mare nevoie.. ele sunt lanțurile care mă țin blocat în lumea asta, în orașul ăsta.. Câți oameni au dispărut sub privirile mele. De cât de puține ori am încercat măcar să schimb ceva.. Se spune că o persoană moare puțin câte puțin de fiecare dată când cineva îi moare în prezență - atunci eu mai sunt viu? Sunt pentru că am puls, sunt pentru că eman căldură, sunt pentru că... degeaba. Exist fără rost, fără motiv, fără vreo țintă care să mă facă să sper. Și de ce-aș spera? Cine-mi poate da acest drept? Știu prea bine cine, dar mai știu și că exact acele principii m-au făcut să îndepărtez orice persoană care a reușit să-mi smulgă vreodată un zâmbet.. Principii nenorocite, bariere de netrecut chiar și pentru mine uneori.. principii morbide, menite să mă țină sub control nu ca persoană ci ca o unealtă. Nu sunt un om, sunt un bun. La fel de prețios că minereul nuclear, la fel de dorit ca orice altă otravă.. și totuși respir. O luptă continuă între eu ca om și eu ca un bun aparținând celui ce-a investit în educația mea. Cu ce-s eu mai bun decât fetița care cerșește? Am un loc unde pot dormi liniștit? Am, dar nu cunosc noțiunea de \"acasă\".. Îmi permit să mănânc orice vreau? Da, dar o să mănânc decât ceea ce-am fost învățat.. Că pot să arăt fericit? Aparențele sunt doar fum și oglinzi.. Am fost cândva fericit.. Pentru o perioadă scurtă, dar am reușit să zâmbesc cu adevărat. Am iubit, am fost iubit.. am trăit un vis - probabil singurul vis pe care mi l-am permis în afară drogurilor profilactice. S-a terminat așa cum s-au terminat toate lucrurile care m-au făcut vreodată să mă gândesc la viitor: cu urlete de durere, cu falange fracturate în pereți sau în fețele ghinioniștilor care mi-au ieșit în cale, cu aceleași tendințe autodistructive. Aș vrea să fiu această fetiță. Știu că-i pot copia caracterul, gesturile, felul de a se exprima... dar nu, vreau să fiu ea. Vreau să simt că-mi e greu, vreau să mă zbat ca să pot mânca mâine, vreau să simt cum mă umple sentimentul acela cald de fiecare dată când un străin îmi arată milă.. Îndepărtez complet orice urmă de umanitate din gândurile mele și-mi amintesc că am o misiune, că ea-i singurul motiv pentru care respir, pentru care-am transpirat și blestemat toți anii ăștia.. Și totuși... aș vrea să fiu fetița asta.. Zâmbesc amar realizând că involuntar am calculat timpul parcurs și că va trebui să cobor la următoarea stație - același eu. Reflexe necondiționate îmi substituie dorințele, gânduri sumbre.. o încercare de regret și bineînțeles redresarea stării psihice - începutul unei noi zile de lucru.. Nici măcar n-am realizat c-am păstrat grimasa aia care vrea să semene cu un zâmbet până acum. Mă ridic brusc, mă rotesc pe călcâie și pornesc spre spatele autobuzului. Aceleași reflexe: trebuie să trec în revistă toate fețele care se afla-n momentul ăsta în preajma mea.. Ce zi nenorocită: am realizat din nou că nu sunt om, nu mai sunt om..