Trezirea

Totul e încețoșat, totul e difuz dar îl recunosc: e același vis care-mi bântuie gândurile de fiecare dată când las somnul să mă cuprindă.. E un Colt, cel mai probabil un 45. Producție americană de serie, foarte stabil și eficient pentru secolul XIX dar care e folosit și în prezent la scară destul de largă pentru fiabilitatea lui. E deja armat pentru că degetul care apasă trăgaciul opune destulă rezistență când apasă... Nu-mi dau seama dacă este un deget de femeie sau de bărbat, iar trăgătorul se află într-o ceață prea groasă.. Și apăsă.. Þeava se retrage, explozia are loc..reculul nu întârzie să apară...dar la fel ca cei peste patru milioane de frați ai acestei arme..tirul este impecabil.. O bucată de metal rotindu-se părăsește arma și se îndreaptă direct către mine.. Se mișcă încet sau cel puțin așa văd eu. Urmăresc striațiile și văd că vârful este înfundat pentru a creea daune cât mai mari la impact.. Chiar dacă văd lucrurile atât de încet știu că n-o să am timp să-l evit, pentru că așa se întâmplă de fiecare dată.. Ajunge din ce în ce mai aproape de mine, de fruntea mea, îl simt cum îmi împinge craniul în timp ce mișcarea de rotație continuă.. Nu doare. Pentru că nici măcar structura nervoasă nu poate face față celor douăzeci-treizeci de metri pe secundă parcurși de proiectilul de aproape douăzeci de grame.. Aud cum cutia craniană se sfărâmă sub presiunea la care e supusă, simt cum capul îmi e împins în spate..dar încă nu doare.. Înfundat, telefonul sună strident.. E acel ring tone pentru care-i setat telefonul de servici. Probabil e urgent, dar totuși...nu puteau să mă lase să mai mor încă o dată ? Deschid ochii, simt fiori reci de-a lungul coloanei - știu că-i din cauza visului.. Ridic telefonul în timp ce închid ochii la loc. Îi deschid clapeta în aer și răspund cu o voce fără niciun fel de inflexiuni. Sunt anunțat că trebuie să ajung la sediu imediat. Bleah ! Încă o zi, încă un motiv să-mi blestem viața.. Mă ridic încet, îmi prind capul între palme, îmi încordez spatele - e felul meu de a mă întinde atunci când mă grăbesc. Mă ridic din pat, îmi trag pantalonii aruncați pe fotoliul din colțul camerei, îmi arunc șosetele pe umăr - o să le încalț pe hol. Ies din cameră cu grijă, ajung în baie fără să aprind lumina - nu vreau să mai aud zgomotul ăla stupid al starterului. După nici treizeci de secunde sunt din nou pe hol, îmi \"culeg\" tricoul aruncat pe măsuța de cafea pe care n-am folosit-o niciodată și mă îndrept spre holul de la intrare. De ce am nevoie de un apartament atât de mare ? Îmi amintesc că prefer să am spațiu decât să fiu înghesuit, zâmbesc acru pentru că-mi amintesc câte căcaturi m-au făcut să-mi doresc să nu mai vreau spații strâmte.. Ajung în hol, îmi trag șosetele în picioare, după care execut o mișcare ca de balerin și ajung în două secunde în adidași. Îmi iau hanoracul din cuier, scot cheile din buzunar, verific dacă am țigările și portofelul - sunt la locul lor. Mă uit pe vizor, îmi țin respirația pentru câteva secunde încercând să prind orice zgomot străin de afară..e liber. Descui ușa, o trag în urma mea..o încui întrebându-mă dacă o să mai văd acest apartament vreodată.. Asta e întrebarea pe care mi-o pun de fiecare dată când plec spre acest servici pe care mi l-am ales din comoditate.. Scara blocului este semiluminată chiar dacă afară este încă zi.. Apăs butonul liftului și încerc să mă abțin să nu-mi aprind o țigare cât aștept. Nu reușesc și conștientizez că iar o să trebuiască să îndur morala făcută de acea vecină stresantă de la parter în legătură cu fumatul în lift. N-am înțeles niciodată de ce-mi face morală tocmai persoana care nu folosește niciodată liftul.. O să-i treacă ei într-o bună zi. Pătrund în liftul atât de jegos și mă-ntreb câți oameni au vomitat în toată viața acestei cabine.. Oare a murit cineva în acest lift vreodată ? Ce gânduri vesele mă fac să-mi continui viața.. Wow..am început să fiu ironic chiar și cu mine. Sunt din ce în ce mai mândru de mine. Ajuns la parter, împing cu piciorul ușa liftului și mă grăbesc să ies ca să pot respira aer cât de cât curat. Ies din scara blocului, traversez părculețul care tronează în fața blocului ca o amintire tristă a unei campanii electorale trecute. În orașul ăsta nu se face nimic dacă nu-i în perioada alegerilor! Ajung în stația de autobuz și arunc țigarea între roțile autobuzului care parcă știa că o să fiu în secunda asta aici. Mă urc alene în autobuz știind c-o să trebuiască să îndur din nou priviri curioase, c-o să trebuiască să întorc niște politeți stupide care nu-și au niciodată rostul în viața mea.. E aproape gol autobuzul.. E ciudat, dar asta nu mă oprește să mă așez pe unul dintre locurile de la fereastră. Îmi caut căștile în buzunarul hanoracului, le înfig în telefon și deschid playerul.. De fiecare dată mi se deschide cu un filmuleț cu o fostă.. Oftez adânc amintindu-mi în câteva secunde povestea de câteva luni..după care-mi amintesc că de fiecare dată ăla e filmul de start pentru player. Niciodată nu mi-am bătut capul să-ncerc măcar să-l schimb. Probabil o să doară, dar doare oricum.. Nu! N-am voie să am regrete! N-am voie să las durerea mea să mă influențeze chiar dacă e atât de intensă.. Trecutul e singurul blestem adevărat al oamenilor.. Suntem judecați, judecăm la rândul nostru.. ne distrugem viața trăind din amintiri.. Trecut nenorocit.. Selectez un playlist oarecum trist, dar totuși creat să mă țină în picioare. L-am ascultat de atâtea ori și totuși.. nu mă voi obosi să creez un altul.. Prima melodie începe destul de lent, dar sună din ce în ce mai strident.. Îmi amintește de ziua în care am depus jurământul.. Ce senzații, câtă emoție închisă într-o frază stupidă care începe cu un cuvânt la fel stupid: \"jur\"... Mda... sigur că da! De parcă favorul mi-ar fi întors vreodată..