Adrian Furnica

Intrat-am noi, câțiva, în labirint Ducând pe fruntea fiecăruia Pecetea unui simțământ ciudat și Nou Eu purtam iubirea Ea fericirea de a fi În timp ce el cinstea cu gând curat Poezia

Iubitei mele, într-o zi, i-am spus C-aș vrea s-o părăsesc Și-n locul ei să strâng în brațe cerul Iar inima să-mi fie nor Căci mi-e prea grea de dragoste Și sufletul să-mi fie vânt Să poată

Dar vorbele mele îmbracă pereții goi Și se așează strat peste strat, micșorând, astfel Camera gândurilor Mele Contează foarte mult ce spun, deoarece Vorbele mai puțin meșteșugite Nu se pot

Îmi curge printre buze Sărutul tău umed și cald Amestecat Cu șoapte dulci și Indecente despre dragostea Noastră Nerostită Și se adună printre gânduri Fixând cu tărie În memorie

Plouă greu Iar din norii gândurilor mele Picură idei. Astfel udat, pământul cald al conștiinței Mele E gata să rodească Senzația procreării Când Deodată Apari tu Lipăind cu picioarele

Știu că ești sub duș Și mai știu că ești plină de apă Ce se scurge printre sânii tăi ca de piatră Pe coapsele tale fertile Fierbinți Pe la subțiorile tale înguste Pe unde te speli de urma

Am venit la recepția Inimii tale În încercarea de a găsi un loc Să-mi cazez și eu sufletul Undeva Ca să nu doarmă rătăcit Prin cine știe ce ungher Și privesc plin de speranță La

Plouă Și-am scos în strada udă O mână de sentimente Legate împrejur cu o funie Groasă Apoi, privindu-le cu ură, cum dârdiie de frig Le-am strigat în față disprețul meu Necontenit Dar

De ce-mi refuzi cu gându-n nori Minciuna dulce a trasului de sfori ?

Visam că mă visai cum te Visez și treaz Și suspinam când Suspinai că te iubesc Prea puțin Și mă gândeam cum mă gândești Și tu că mă gândesc la tine Și lăcrimam din ce mi se părea Că esti

Suspinul tău Născut din tăcerea Alunecoasă a universului În mișcare Asudat Îmi mai atârnă încă în spatele Urechii Semănând în mintea mea Obosită Tresăriri de emoție Sacadată,

Am făcut pe înserat Cu capul prins în mâini Un inventar al așteptărilor de Luni Atunci când va trebui să te întâlnesc Și-am început cu speranțele Speranța de a avea totul Împreună cu

Și pentru că eram priceput În ghicitul în cafea Am încercat să ghicesc și în surâsul tău Pentru că mi-am zis că, poate, merge Pe dreapta buzelor am văzut un Drum de seară Dar parcă nu-mi

Am luat inima mea Adormită Și am așezat-o lângă Inima ta trează Ca să învețe și ea Ce înseamnă dragostea Adevarată Și să rodească împreună Un vis cu noi doi Mai real decât Vântul

Haide să ne unim gândurile amorțite Și să ne afundăm în neant Acolo jos unde nu există lumină Nici ochi să o vadă Unde nu există săruturi Nici buze să le strivească Unde nu suntem tu și eu Ci

Te iubesc și-mi folosește Acest sentiment așa de mult Încât Cred că-mi voi face datoria Și-l voi condamna la moarte. Și-n prag de execuție, îi voi comuta Pedeapsa În muncă silnică pe

Dacă ar exista pe lume doar Tratamentul prin Iubire Atunci eu aș fi bolnav Tot timpul. Iar tu ai fi Veșnică Dacă iubirea mea pentru tine Ar fi o linie dreaptă, m-aș întreba Mereu ce se

Treceam, plimbându-mă cu mâinile La spate Pe calea bătătorită a visurilor Condamnate la moarte Și priveam, îngândurat, portretele Atârnate pe pereți, care Aduceau aminte de măreția A tot ce

Am adormit când am văzut că toate Gândurile s-au dus la culcare Asigurându-mă că, astfel, voi avea o noapte Linistită Știam că dacă se iau la trântă, așa cum fac când sunt Treaz, Nu o să te

Să mai urcăm un gând Iubito, Către răscrucea de unde Vom putea privi În noi înșine, Acolo sus, de unde Se vede în depărtare O umbră de îndoială Și un refuz de acceptare Pe care le-am

Am cunoscut aseară-n gând o fată care Trecea prin spatele ochilor mei adunând În mănunchiuri Imagini pe care le lipea cu săruturi Mai tandre, când așeza la locul lor buzele Mai dulci, când lăsa

Hai să ne adunăm de pe jos cuvintele Care s-au lovit între ele În timp ce zburau, bezmetice, înspre noi. Să le reparăm, să le îndreptăm sau măcar Să încercăm să le mai folosim odată. Poate că