Plecarea mea definitivă în Brazilia

În noaptea de duminică spre luni, am avut șapte vise consecutive. În fiecare dintre ele făceam pregătiri pentru plecare, dar nu visam în nici-unul dintre visele mele care va fi destinația. Ieri, pe la șase după-amiază, am avut brusc viziunea destinației, așa că voi pleca în Brazilia. Lichidez tot și plec în Brazilia. Am nevoie să fiu găzduit, cam o săptămână, de cineva cât timp vând casa și celelalte nimicuri care au vălătucit zilele mele, mai curând nefaste, petrecute aici. Tot ce-mi trebuie sunt niște bani, un bilet de avion și o sacoșă de haine. Voi lua fix trei pachete de țigări și nici-o poză. Am lustruit cu meticulozitate sandalele pe care le voi încălța și am renunțat, fără fasoane, la prosopul meu cel mai drag – ăla care are toate culorile curcubeului și pe care l-am cărat și în vara asta cu mine în concediu. Am avut intuiția exactă a ceea ce am de făcut acolo: știu cu precizie că voi prăji primele felii de Anaconda – tăiate rotund – pe jar. Nu voi avea mirodenii și nici măcar sare. Am să spăl carnea târâtoarei în apa oceanlui până se va îmbiba cu sărurile ce le conține acesta. Va fi Anaconda pe jar cu săruri oceanice. Astăzi am lansat invitația pentru festin colegilor mei de la serviciu. Unii s-au recuzat, alții au spus că nu sunt obișnuiți cu ideea unei fripturi rotunde. Bogdan a fost ceva mai conciliant zicând că, la urma urmelor, se poate învăța și mâncatul de friptură rotundă. Cu Nic a fost mai greu, pentru că e obișnuită cu tot felul de mirodenii și pentru că nu poate fi de acord cu straniul obicei al brazilienilor de a folosi cafeaua verde pe post de macadam, pentru asfaltatul șoselelor. Nic a spus că are nevoie de ceva timp pentru a se obișnui cu ideea. I-am spus, în grabă, că numai matematicienii au aroganța exactității, că de fapt noi ne mișcăm între coordonatele preciziei ..., că toate succesele și erorile noastre sunt apropieri mai mari sau mai mici față de niște ținte pe care ni le alegem sau care ne sar în față pe nepusă masă. Oricum, decizia mea de a pleca, poimâine, în Brazilia este irefutabilă. Doar un accident definitiv/fatal, o iubire dumnezeiască, sau moartea ar putea să curme această mare și imperioasă necesitate, pe care o simt ca pe un sorb: plecarea în Brazilia. În Brazilia voi vorbi limba locuitorilor de acolo și mă voi strădui să nu o stâlcesc prea mult. Primele cuvinte le voi pronunța numai după îndelungi exerciții virtuale. În restul timpului voi profita de libertatea pe care o dă lipsa oricărui angajament politic. Nu voi mai fi membru de partid. Nici nu am să mă mai căsătoresc. Îmi ajung prietenia câtorva și iubirile trecute, adică tot atât cât să las impresia că sunt un egotist incurabil. ... Au rămas ceva mai puțin de 70 de ore până la plecarea mea definitivă în Brazilia și constat că nu am nici cel mai mic regret. Fiul meu urmează să vină la trei zile distanță. Așa m-am înțeles cu el, de la bun început, pentru că nu se pricepe încă la „instalări”. Din păcate, pentru câtva timp, nu am să mai pot coresponda cu voi, dragii mei, dar, imediat ce va fi posibil, vă dau de veste. Rămâneți cu bine! Adrian, 27 august 2002, București, Banu Manta nr. 60 sector 1. PS: Spuneți-i voi lui Radu că am lăsat un „tratat de colaborare și bună vecinătate” cu el, pentru a-l semna. Știu prea bine că este necesară formalitatea, pentru că el este vegetarian. Să nu uitați să-i transmiteți scuzele mele. A