Pe marginea a 101 poeme de Adrian Erbiceanu

Cu o seară înainte de lansarea de la Eliad, Adrian Erbiceanu, Radu Herinean și Bogdan Geană ne-au călcat pragul – mie și Adrianei. Mare plăcere, mare. Printre altele ne-am închipuit o carte fără coperți, adică o „carte conținut”, fără ambalaj, apoi una constând numai din coperți, autorul urmând să-i dea „conținutul instant”. Vizita s-a terminat cu Adrian recitând somptuos, stând în picioare, printre noi. Dacă Adrian Erbiceanu nu se năștea în țara limbii românești, eu nu ajungeam să scriu o falsă prezentare de carte de poezie, carte ce se cheamă: Confesiuni pentru două generații. De fapt, eu nu fac aici decât o „licență de eseu” pe marginea a 101 de poeme. „Alunecând din treaptă-n treaptă, Un univers fără sfârșit, O omenire te așteaptă Să spui, la toți, ce ai găsit.” (De dragoste) După spusele autorului, cele mai multe poeme din volum sunt scrise în adolescență, la vremea stării poetice, cum îndeobște se spune, stare păstrată, probabil, vreme îndelungată în latență, pentru a o retrezi de curând, la a doua tinerețe. Poemele sunt grupate într-un triptic: Jocul de-a stelele, Regăsirea lui Narcis și Viitorul în trecut. Jocul de-a stelele este tandru, ușor cast, de ce nu, ingenuu: „... Aveam în noi minunea clorofilei/ Sădită-n fiecare colț de iarbă.” (Am luat ...); „Þi-am spus în șoapte, ți-am șoptit în ochi/ ... /Povestea mea născută din păcat.” (Þi-am spus în șoapte ...) Regăsirea lui Narcis e partea tumultoasă a triadei, parte învolburată unde: „... Ca repetări de plombagine/ Filosofii am dezbătut.” (Când eram singuri). Lucrurile aici capătă ades proporții homerice, avem deaface cu încleștări, deșertăciuni, demoni, destine, protuberanțe, sensuri și fărădesensuri, alambicări, adică într-un fel cu toți Narcișii la un loc contorsionați în propria oglindire, suferinzi de un sindrom exantemetic. Asta pentru că regăsirea nu are sens decât dacă jocul este unul cu cărțile pe față. Viitorul în trecut e ... un roman picaresc: vexație, dialectică, materialism, induranță, disociere, proorocire, transfigurare, iar „... La BAR, femeile dansează goale.”, Pro memoria. Pentru că am început cu „dacă”, trebuie să continui spunându-vă că poetica lui Adrian Erbiceanu este una nespectaculoasă. Poetul nu experimentează. Se simte doar „bine” și în forma poemului cu rimă și, la fel de comod, se mișcă atunci când e vorba de rigorile versului alb. Îl ajută mult o predispoziție naturală pentru narațiune, Erbiceanu având un filon epic special, care îl salvează de fiecare dată de retorisme, atunci când tema e una accidentată. Vă invit să citiți cartea, să vă convingeți de ce spune versul poetului, de la sine. 18. 11. 2004, București, Casa Eliad